Azi gătesc prima mâncare în bucătăria MEA!
October 17, 2012
Danez în 9 pași
October 17, 2012

Un articol trist despre o frică și mai tristă

Este o frică ce mă însoțește peste tot. De cele mai multe ori o ignor, gândindu-mă la micile frici de zi cu zi sau la alte lucruri care, dimpotrivă, mă fac să zâmbesc. Uneori, atunci când sunt singură, când plouă, când ascult o melodie, când aud o poveste tristă sau când ajung pe anumite bloguri, frica revine și se transformă în panică. Îmi ia aerul, îmi aduce lacrimi în ochi și mă face să îmi doresc să fug și să nu mă mai gândesc vreodată la ea. Mă face să-mi doresc să fiu eu cea care poate să decidă că nici un om de pe Pământ n-ar trebui să treacă prin asta.

Este frica de un simplu telefon. Știu că va fi un telefon și știu că nu voi fi acolo când se va întâmpla. Uneori, atunci când îmi sună telefonul, răspund cu emoție și mă aștept – cumva – ca vocea de la celălalt capăt să îmi dea vestea pe care, oricât de pregătită aș crede că sunt, nu aș putea să o suport nicicum. Uneori mă cuprinde panica numai când văd un anumit nume pe display și răspund timid, așteptând să aud cum este vocea persoanei care mă apelează: veselă sau la fel de panicată ca și mine. Uneori mă cuprinde frica atunci când văd că am fost apelată de același om de mai multe ori și nu am putut să răspund: cu siguranță a insistat pentru că trebuia să-mi dea vestea.

Îi admir pe cei care au trecut prin asta și sunt capabili să povestească. Eu nu cred că voi fi vreodată atât de puternică. De fapt, nu știu cum voi fi pentru că frica nu-mi dă niciodată voie să-mi duc analiza până la capăt.

Acesta nu este un articol din acela în care, la final, vă spun ceva amuzant și neașteptat. Acesta este un articol despre cea mai mare frică a mea: momentul în care voi afla că unul dintre părinții mei nu mai este.

 Sursa foto: themusicvoid.com

Share

5 Comments

  1. Alex says:

    Inteleg perfect aceasta frica. Mai ales ca eu chiar trec prin asta foarte des in ultimul timp din motive cat se poate de obiective !

  2. Cătălina Chiuaru says:

    si eu trec prin aceeasi panica de cate ori ma suna cineva de acasa….

  3. Carmen Gherca says:

    Offf, Ines… este o frica pe care cu totii cred ca o avem…si nu numai frica aceasta ci si altele, firesti, omenesti…si, mai tarziu ai sa vezi ca exista o frica si mai mare, cea pentru copiii tai.
    Articolul tau este trist si eu nu vreau sa te intristez mai mult caci frica aceasta eu am simtit-o din plin. Dar ma opresc aici.

  4. Florina says:

    Doamne…Traim cu totii acest sentiment.Sunt departe de ai mei,departe de tara,departe de tot ce a insemnat viata mea inainte de ma intalni cu autismul…Vorbesc cu mama mea zilnic si totusi mi se pare ca e prea putin.As fi vrut sa fim mereu langa ea si pentru asta ne-am construit o casa in curtea ei,insa a trebuit sa facem o alegere tare grea si sa venim in Danemarca,unde am gasit o scoala f buna pentru fiul meu.Desigur,pentru el e bine dar in rest,viata noastra…Nu incerc sa-mi plang de mila dar lupta cu autismul ne pune in situatii in care trebuie sa alegem…Si noi am ales:sa-i fie bine puiului meu!Dar eu,eu astept si nu astept zilnic sa vorbesc ACASA!

  5. Melinda says:

    Poti sa compensezi doar petrecand timp mai mult sau vorbind cat mai des cu ai tai, respectandu-i si multumindu-le pentru ce ti-au daruit sau iertandu-i, daca este cazul. Eu ma gandesc ca la un momentat ne vom intalni cu totii “dincolo”, pana la urma sederea fiecaruia pe pamant e limitata. e doar o chestiune de timp.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.