Că îmi iubesc oraşul o ştiu cel mai bine colegii mei de la Bucureşti care, ani la rând, m-au întrebat când mă mut acolo şi au primit acelaşi răspuns negativ din partea mea. O ştiu şi cei de la Timişoara când îmi spun că din cauza accentului din zona noastră ne-au considerat întodeauna nişte „ţărani” iar eu le demonstrez contrariul în fiecare conversaţie. Atât timp cât am fost departe de radio, am refuzat să citesc vreo ştire despre oraş şi de fiecare dată când mergeam pe străzi încercăm să mă gândesc doar la piatra nouă care s-a pus pe trotuarul din Copou.

Mi-am văzut întodeauna de treabă – cum ar spune mulţi. Am încercat să mă educ când mi-am luat câinele şi am constatat că e mai bine să iau şi pungi cu mine când ies cu el şi să îi strâng rahatul. Strâng după mine de fiecare dată de ce nu aş face şi după el? Nu deranjez pentru că nu îmi place să fiu deranjată, nu cer pentru că nu vreau să fiu datoare căci din nefericire, în oraşul nostru, nimeni nu te ajută fără pretenţii. Diferenţa dintre „târgul” în care trăim noi şi alte oraşe e că aici în momentul în care ai o idee sau un pic mai mult decât altcineva începe cârcoteala, invidia şi status-urile despre cât de aiurea e că ai îndrăznit să vrei mai mult de la viaţă. În Timişoara te-ar întreba „cum te pot ajuta?”. În Cluj ţi-ar spune: „Bravo!”. În Iaşi ori te copiază ad litteram ori nu mai încap de tine.

Când vom ieşi din „fundul ţării”? Când vom şti cum să îmbrăţişăm schimbarea. Când vom dori evoluţia şi vom fi capabili să spunem: „Bravo! Mă bucur că faci asta şi am să încerc şi eu să fac mai bine pentru că m-ai inspirat!”. Atât timp cât stăm şi cârcotim mereu, cât nu mai încăpem de celălalt de parcă ar sta cu noi între patru pereţi, cât avem pretenţia că dacă am reuşit la un moment dat ceilalţi trebuie să se oprească din a merge mai departe căci doar noi merităm laurii, nu se va întâmpla nimic.

Susţin ideea de comunitate şi oraş care să iasă din praful care se afundă, de mai bine de 30 de ani. Nu plec de aici şi mă întorc în vacanţă doar. Nu postez de la distanţă dându-mi cu părerea şi nici nu mă prefac afectată de „mizeria” din locul în care m-am născut, bucuroasă că am găsit „curăţenia” peste ocean. Nu arunc cu noroi în alţii pentru că am treabă de făcut şi de mers înainte, nu mă pot întoarce mereu şi mereu la baza evoluţiei umane. Cât timp vom trăi în peșteră în acest oraş, nu ne vom putea muta într-un zgârie nori pentru că aerul acolo e mai uşor de respirat şi noi încă preferăm să ne înecam în invidie.

Da, voi călători cât mă va ţine buzunarul şi energia dar voi reveni mereu acasă şi voi încerca să fiu om în acest oraş şi să arăt respect, bun simț şi admiraţie faţă de cei care mă înconjoară. Cred că orice schimbare vine în primul rând de la fiecare individ în parte.

Sursă foto: turistderomania.ro

November 7, 2016

#Iași

Că îmi iubesc oraşul o ştiu cel mai bine colegii mei de la Bucureşti care, ani la rând, m-au întrebat când mă mut acolo şi au […]
April 6, 2015

Hai să nu ne tragem de șireturi…

..pentru că e posibil să le rupem! Tare mult mi-a plăcut această vorbă a mamei mele. E drept că nu am folosit-o cu voce tare niciodată […]