Nu cred că am ales eu să fiu mamă, ci mai degrabă această opțiune a fost cumva acolo cu mine în subconștient. Eu am ales în schimb momentul în care voi deveni realmente mămică. Altfel, de când mă știu am fost tipul clasic de fată care se juca de-a mama când era mică, făcea haine păpușilor, le boteza și le drăgălea. După care, deși m-am maturizat, am fost întotdeauna sensibilă la bebeluși, copii mici și la ideea de familie. Știam că undeva, mai devreme sau mai târziu, aveam să devin la rândul meu mămică.

Și iată că momentul se apropie cu pași repezi. Dacă nu demult vă povesteam despre experiența propriei nunți, acum aș vrea să împărtășesc acest sentiment de nerăbdare care îmi domină din ce în ce mai mult zilele și mai ales nopțile. Sunt sigură că nu e nimic nou sub soare și majoritatea mămicilor mă înțeleg, însă pentru mine e ceva cu totul nou și, mai ales, intens.

Și acum pentru a răspunde și întrebării din titlu, am ales să fiu mamă acum pentru că:

A sosit pur și simplu momentul. Nu e vorba de ceasul biologic pentru că nu cred în existența lui. E vorba mai degrabă de o anumită siguranță pe plan afectiv. Pe scurt, cred că mi-am găsit omul alături de care să pot crește un copil, iar ceea ce e și mai frumos este că se află și el pe aceeași lungime de undă. Dacă acum un an vă povesteam că el vrea copii, iar eu aș mai aștepta, între timp lucrurile s-au schimbat și am ajuns să ne simțim amândoi la fel de pregătiți (deși să fim serioși, nimic pe lumea asta nu te poate pregăti îndeajuns pentru schimbările care urmează).

Vreau să fiu o mamă tânără. Mă credeți sau nu, întâmplarea a făcut să vin pe lume când mama avea deja 45 de ani, iar sora și fratele meu erau deja căsătoriți. Deși suntem o familie interesantă (dacă faci calcule legate de vârstă), destul de unită, iar copilăria mea a fost una frumoasă, nu pot să nu mă gândesc că poate altfel ar fi fost relația cu părinții dacă eram de vârste ceva mai apropiate. Plus că nu mi-am cunoscut bunicii pe vremea când toți copiii de vârsta mea mergeau în vacanță la bunici. Au fost ceva lipsuri psihologice acolo pe care nu mi-aș dori ca micuțul meu să le resimtă. Pe de altă parte îmi doresc foarte mult să am energia fizică și psihică pe care să o dedic copilului, energie care, să recunoaștem, după o anumită vârstă începe să lipsească.

Ne plac copiii. Scurt și la obiect, nu cred că mai e mare lucru de adăugat aici. Atât mie, cât și omului meu ne plac copiii și ne topim de câte ori intrăm în contact cu mititeii rubedeniilor ori prietenilor.

Cred că astea ar fi motivele cât de cât raționale pe care le pot extrage momentan din amalgamul de gânduri și sentimente legate de viitorul membru al familiei. Entuziasm? Cât cuprinde! Frică? Foarte multă! (Cui nu îi e puțintel teamă de necunoscut?) Nebunie? Cu siguranță!

Sursa foto: salon.com

February 13, 2016
femeie_însărcinată

De ce am ales să fiu mamă?

Nu cred că am ales eu să fiu mamă, ci mai degrabă această opțiune a fost cumva acolo cu mine în subconștient. Eu am ales în […]
January 28, 2016
carmen orban

Dr. Carmen Orban – o sursă reală de inspirație

Ați observat că medicii, în special cei de la stat, nu prea zâmbesc? O fi oboseala cronică, o fi saturație față de morți și boală, nu […]
November 28, 2015

Tu știi ce pompă de sân ți se potrivește?

Știm deja toate mamele de pe aici că laptele matern este esențial în dezvoltarea corectă și armonioasă a copilului nostru. Dar ce te faci când alăptarea […]
April 9, 2015

Activităţi de mamă cu băiet în braţe

  De ceva vreme, micul terorist al casei s-a reîndrăgostit de mă-sa. Asta înseamnă că stă lipit de mine ca timbrul de scrisoare, asfel încât şi […]