Era trecut de zece seara. Copiii încă alergau prin casă și se scăldau într-o mare de zâmbete și chiote de bucurie. Le-am spus că mergem la culcare. Abia așteptam să mă întind în așternuturile proaspăt spălate, cu miros de lavandă. Nu eram foarte obosită, dar îmi țiua în urechi faptul că e musai să respectăm programul de somn.

Am mai spus o dată că lăsăm toată joacă și alergătura prin casă și mergem la culcare. Hai să vă alegeți ce citim în seara asta, le spun, cu intenția de a le stârni somnul. Niciun răspuns. Simt cum mă prinde în mrejele sale voalul pedagogic pe care scrie cu litere mari, de tipar TREBUIE!

Parcă mi-aș dori să strig, să cert, doar că la un moment dat mă invadează o liniște emoțională și mă sprijin de ușa de la dormitor, și privesc tabloul viu, care prinde tot mai mult contur cu fiecare mișcare a lor.

Mă uit la ei cum se hârjonesc împreună cu tatăl lor, cum el îi face să râdă, cum sar ei pe spatele lui, iar el se face că nu-i vede și-i caută, îi strigă pe nume. Și ei râd.

Pe față îmi curg lacrimile șiroaie, de fericire.

Cinci minute în urmă aș fi putut pune capăt acestei legături dintre ei pe un ton autoritar, totul doar pentru a respecta niște limite aiurea, care n-au treabă cu spontaneitatea.

I-am privit așa multe minute în șir, iar când am mers la culcare, m-am gândit cât de des îi privez de momentele simple de bucurie care le sădesc în suflete emoții pozitive și le stârnesc admirație pentru cele mai banale clipe și totodată cele mai importante. Cum îi privez de dreptul de a fi ei înșiși, de a fi spontani și de a trăi așa cum știu ei, aici și acum, bucurându-se de clipa prezentă. Doar așa vor învăța să fie și ei tați pentru copiii lor, vor prelua grija pentru ei de la tatăl lor și vor păstra mereu tânăr și viu cheful de joacă, fără să-i îngrămădesc în cușca limitelor mele.

Fără să le spun cum le-ar fi lor mai bine, fără să-i cicălesc că nu respectă regimul. O vor face mulți alți oameni de-a lungul vieții lor. Și mă doare acest gând, atât de tare mă doare încât vreau să-i las să crească așa cum simt ei că au nevoie, vreau să le ofer toată iubirea mea, să le ofer libertatea și viața. Să le înlocuiesc verbul a trebui cu a fi, existența cu trăirea, iar fericirea pentru ei să fie starea lor sufletească nu scopul unei acțiuni. Și le pot transmite toate astea doar lăsându-i să fie ei înșiși, nu eu, nu proiecțiile mele, nu concepțiile mele despre cum și cine ar trebui să fie.

M-am gândit cum mă limitez în a fi fericită, cât de faine și dulci sunt aceste clipe neprogramate prin care intră bucuria în viața mea, dorința de a fi mai bună, iubirea și recunoștința.

La cum îi fur soțului meu dreptul de a fi un tată bun, jucăuș și iubitor. Cum îl las fără posibilitatea de a deveni un model bun pentru ei și prezent în viața lor.

Am adormit scăldată în emoții calde știind că viața mea este așa cum o văd eu, iar în seara aceasta am văzut-o cu ochii sufletului.

sursa foto: Pixabay

October 7, 2018

Momentele prețioase se întâmplă atunci când te aștepți mai puțin

Era trecut de zece seara. Copiii încă alergau prin casă și se scăldau într-o mare de zâmbete și chiote de bucurie. Le-am spus că mergem la […]