Cum e cu doi copii sau, în cazul meu, cu două? Încă nu știu să răspund la întrebarea asta. Pentru textul acesta mi-am făcut curaj de când s-a născut fetița cea mică și, probabil, mereu va fi altfel în funcție de etapele lor de creștere și de provocările de zi cu zi. Ce știu sigur este că mor de dragul lor și nu aș schimba nimic din tot ceea ce am trăit alături de ele până acum.

E greu și când spun greu nu mă refer la persoana mea, la lipsa de somn sau la mesele sărite, cât la faptul că este dureros când plâng amândouă odată, iar eu mă simt vinovată atunci când îi acord atenție uneia în detrimentul celeilalte. Cam greu să refuzi micuța domnișoară de doi ani sau bebelușul de cinci luni. Pe cine să alegi? Plus că două fetițe care urlă în același timp nu reprezintă tocmai un sunet desprins din Rai.

Codurile roșii (așa am denumit aceste momente) sunt destul de dese, mai ales de când cea mică nu mai doarme toată ziua și a devenit deosebit de conștientă și atentă la tot ceea ce se petrece în jur. Și tot desenăm cu roșu pe harta noastră zilnică, atunci când sunt amândouă înfometate, atunci când sunt amândouă obosite, atunci când le îmbrac pe amândouă pentru a ieși, atunci când doresc amândouă în același timp atenția mea exclusivă.

E frustrant deoarece nu mai am niciun fel de control asupra propriului timp. Ana, fetița cea mare, nu a fost un bebeluș dificil, din contră aș zice, mânca, dormea și râdea mult. În timpul somnului ei puteam să gătesc, să citesc, să mănânc, să dorm cu ea sau să mă ocup de igiena personală, știți și voi, o ojă, un pensat, un duș mai lung și tot așa.

De când s-a alăturat și Eva acestei combinații, nu prea mai am timp de nimic. Dacă Ana doarme, Eva vrea sân sau să fie legănată, dacă Eva doarme, Ana vrea să ne jucăm sau să-i citesc. Acel me time deosebit de important pentru oricine e tot mai scurt, pe furate și, de cele mai multe ori, înlocuit cu neprețuitul somn. Fustrant deci, însă tot la fel aș face dacă mi s-ar da șansa să o iau de la început.

Simt că m-am prostit. Serios, câteodată am senzația că absolut toți neuronii mei au fost înecați de ceea ce numim miracolul maternității. Uit date, nume, amestec persoane sau întâmplări și uneori îmi este greu să efectuez o simplă adunare. Îmi dau seama că îmi lipsesc orele de citit, discuțiile de orice fel care să nu implice pruncii, socializarea și, recunosc, de multe ori mă visez la muncă, semn că mi-e dor să mai fac și altceva decât mămiceală.

Și apoi îmi amintesc că timpul nu e prietenul nostru și ni se scurge printre degete. Îmi amintesc că aceste momente sunt irepetabile, că fetele cresc (prea repede, aș zice), că nu vor mai mirosi multă vreme a bebeluși, că vor deveni independente și nu vor mai avea nevoie de mami la fiecare pas, așa că savurez acum tot ce e de savurat.

Textul meu a început cu aspectele mai puțin pozitive ale situației în care mă aflu și nu pentru că nu aș aprecia ceea ce am, ci pentru că am simțit nevoia să descarc emoțiile negative în acest mod. Vreau să le reamintesc mamelor de unu, doi, trei sau mai mulți copilași că e normal să se simtă obosite, frustrate, agasate, fără energie și că fiecare dintre noi trecem la un moment dat prin emoții/stări similare. Cine spune că e zen tot timpul, cu sau fără copii, suferă de puțină ipocrizie.

Ce e fain de când am doi copii?

Zilele îmi sunt pline de iubire și tandrețe la pătrat. Un zâmbet de bebeluș, o îmbrățișare de la fetița cea mare, pupici de eschimos, râsete și voie bună. Vă mărturisesc că au momente în care dorm amândouă la prânz și, dacă somnul se prelungește, mi se face dor de gălăgia lor. Sună nebunesc, nu?

Nu am timp să mă plictisesc, iar ăsta este un lucru bun pentru mine. Îmi place să fiu activă, iar faptul că fetele mă țin mereu în priză mă motivează, deși, da, mă plâng uneori de oboseală, agitație și tot restul.

M-am redescoperit și redefinit în moduri pe care nu le credeam posibile. Faptul că pe lângă integritatea lor fizică sunt responsabilă și cu dezvoltarea lor emoțională m-a speriat inițial și apoi m-a făcut să-mi doresc să devin cea mai bună versiune a mea. Am descoperit despre mine chestiuni pe care nu aveam cum să le conștientizez în alt mod (despre asta, într-un articol viitor), învăț, învăț, învăț (mai ales să am răbdare), am devenit mai sensibilă, mai empatică și mai dornică să mă implic civic pentru că o fac pentru viitorul copiilor mei.

Relația de cuplu s-a transformat, s-a maturizat și a devenit o legătură puternică și stabilă. Ne-am dat seama că trebuie să fim o echipă și să ne ajutăm reciproc în loc să ne facem reproșuri (o luasem pe arătură puțin înainte de nașterea celei mici).

Cum e cu doi? Greu de spus! Cert este că le privesc fețisoarele adormite (acest text a fost scris în timpul somnului lor de prânz) și îmi dau seama că sunt norocoasă că-s fetele mele. Într-un viitor, nu foarte îndepărtat, sper să se simtă și ele norocoase că sunt mama lor.

Sursa foto: uainfo.org

February 16, 2018
mama-cu-doi-copii

Cum e cu doi?

Cum e cu doi copii sau, în cazul meu, cu două? Încă nu știu să răspund la întrebarea asta. Pentru textul acesta mi-am făcut curaj de […]
August 10, 2017

Decizia de a mai avea un copil la 40 de ani

La început a fost dorința cea mare a copilului nostru unic timp de 7 ani: un frățior, o surioară, o frățioară, orice. Își dorea încă de […]