Will you catch me then?
October 31, 2011
Astăzi răsfoiesc reviste glossy
October 31, 2011

Sunt o plângăcioasă!

Când eram mai mică obişnuiam să o fac pe actriţa prin casă sau afară, la joacă, împreună cu alte fete şi mi se parea mişto că puteam să plâng la comandă, „ca o actriţă adevărată”. Pe de altă parte, nu prea mă pricepeam aşa de bine când venea vorba de râs la comandă 🙂

De atunci a mai trecut ceva timp şi tot o plângăcioasă sunt! Nu mă înţelegeti gresit, nu-mi place să mă plâng sau să le stric altora buna dispoziţie cu problemele mele personale – uneori mă chinui atât de tare să le ascund, încât până la urmă tot mă dau de gol în faţa celor pe care încerc să-i păcălesc că sunt veşnic fericită. Ca noi, majoritatea …

Dar am sesizat că începe să devină o problemă: când eram prin liceu eram recunoscută pentru că-ncepusem să plâng în timpul unei ore de pregătire la fizică, pentru că eu simţeam că făcusem un efort supra-omenesc să-nvăţ, dar pentru că n-am fost înzestrată cu pricepere şi har în domeniu, oricât m-aş fi chinuit, tot varză eram în domeniile mai … ştiinţifice.

Şi de câte ori am avut dificultăţi în a înţelege sau a învăţa ceva, am avut probleme cu stăpânirea emoţiilor. Cum ar fi perioada când am facut şcoala de soferi – condusul, un adevărat challenge pentru mine. Multe persoane din jurul meu încercau să-mi arate că nu e cine ştie ce, că sunt lucruri mult mai grave pe lumea aceasta. Şi nu că n-aş şti, dar tot nu mă pot abţine să nu plâng uneori, când simt că emoţiile pun stăpânire pe mine.

Mai târziu am observat că-mi afectează relaţiile – nu doar pe cele de cuplu, dar şi pe cele de familie sau de prietenie. De ce? Pentru că mi-aş dori enorm de mult să pot să-mi exprim gândurile fără să pun atât de multă emoţie în cuvinte. Nu-mi iese niciodată, nu reuşesc să spun ce am pe suflet, să-l fac pe celălalt să-nţeleagă şi să-mi păstrez ochii uscaţi şi faţa lipsită de emoţie. Şi chiar am ajuns la concluzia că dacă aş reuşi să nu mai fiu atât de plângăcioasă atunci când vreau să mă deschid în faţa cuiva, mi-ar reuşi mult mai bine.

Daaar … e muncă grea! Am mai evoluat eu între timp şi-am învăţat multe despre auto-control, însă tot am rămas genul de persoană care plânge la filme, când i se povesteşte ceva trist sau numai când îşi imaginează ceva trist. Mi-aduc şi acum aminte de momentul din adolescenţa mea (răzvrătită perioadă) când mi-a adus mama un psiholog acasă, în încercările ei de-a mă ajuta „să fiu fericită”. Şi mai ştiu şi acum că printre altele, tipa (că era o ea) mi-a spus că dacă sufăr mult când sunt tânără nu se va vedea acum, dar după 30 de ani o să mă urâţească mult. A apelat şi ea la ce bănuia c-o să mă facă să reacţionez 🙂

Şi într-adevăr, am reacţionat, am făcut ochii mari şi mi-a dat de gândit. Am făcut eu eforturi înspre menţinerea frumuseţii mele, însă rezultatele nu au fost extraordinare. Oare să fie simplul meu fel de-a fi, care nu poate fi schimbat? Sau s-o fi putând oare să devin puţin mai „neplângăcioasă”? Dacă ştiţi vreo reţetă-minune o aştept cu nerăbdare!

Share

4 Comments

  1. Alexandra says:

    Join the club! Şi eu sunt destul de plângăcioasă: plâng când am nervi, când sunt fericită, când îmi aduc aminte de anumite întâmplări, când nu-mi reuşeşte ceva la care am depus mult efort….etc. Norocul meu e că am reuşit în mare parte să mă abţin de la a plânge în public. Când ajung acasă, bag nasu-n pernă şi “dă-i frate”…dar de faţă cu alte persoane, evit să-mi arăt lacrimile.

  2. clamaria says:

    super poza, mai mult decit 1000 de cuvinte:)

  3. Raluca Maier says:

    Mersi clamaria 🙂 macar sunt o plangacioasa fotogenica!

  4. Cristina says:

    siiii euuu!!!! iar iubitul meu e tare gelos pe mine si mereu imi spune ca ar vrea sa planga si el atat de usor, sa se descarce si gata 🙂 si plang la emotii, o poveste trista, film, carte si da, cand ma enervez. atunci plaaang si nu mai pot opri si incerc sa ma linistesc, dar ma gandesc din nou si iarr 🙂 dar dupa ma simt tare bine, imi trece supararea cu totul si ma linistesc.