Azi nu am regrete
November 28, 2011
Ți-ai dat întâlnire cu Moș Nicolae?
November 28, 2011

Ștefan Caraman: ”Limba română e laxă, e generoasă și savuroasă – de ce să-mi bat joc de ea, restricționând-o?”

Trebuie să recunosc că m-am gândit mult la întrebările pe care să i le adresez lui Ștefan Caraman când m-am hotărât să îi iau acest interviu. Iar când am reușit să aștern câteva, le-am tot modificat de câteva ori, până ce am ajuns la această formă. E greu să pui întrebările corecte pentru a-l scoate în lumina potrivită pe Ștefan Caraman. Pentru a-l arăta lumii așa cum l-ai văzut și tu și pentru a-i face pe ceilalți să înțeleagă ce om minunat este.

Ștefan Caraman este un scriitor contemporan din Tulcea, cu 17 cărți la activ, dar și cu nenumărate premii în literatură și dramaturgie. Este un om complex, de o energie debordantă și de o cultură generală de invidiat.

I-am citit cea mai recentă carte – ”Scrisori către Rita”, singura scrisă sub pseudonim, și m-am hotărât să vi-l arăt și vouă pe omul, dramaturgul, scriitorul și artistul Ștefan Caraman. Pentru că a ales să scrie o carte prin care să arate realitatea dură, cu cuvinte și mai dure, ceea ce a făcut din ea una dintre cele mai nonconformiste cărți ale zilelor noastre.

Care este pe scurt povestea lui Ștefan Caraman? Cum te-ai descrie tu lumii?

Ștefan Caraman este un produs al mix-ului uman numit Dobrogea de Nord. Sunt fiul unei familii de aromâni de pe lângă Tulcea. Am făcut școala aici, a urmat o scurtă evadare în București (armata și facultatea – ASE, Finațte Băncii, ff) și revenirea în orașul pe care, locuindu-l, simți permanenta nevoie să-l părăsești. Iar la întrebarea cum m-aș descrie eu lumii răspunsul e simplu: sunt întotdeauna altul decât ai crede că sunt. E riscant  să mă descriu deci, pentru că, pe fond, aș avea și n-aș avea dreptate.

Cu siguranță, cartea care ne-a făcut oarecum cunoștință este una extrem de controversată în momentul actual. Care este povestea cărții ”Scrisori către Rita”? În ce context ai scris-o?

SCRISORI CĂTRE RITA poate fi un volum controversat în măsura în care adună fani și adversari deopotrivă. Și-i adună. Povestea ei e oarecum ciudată, pentru că n-am avut-o în program. În general, ceea ce scriu eu nu aparține unui target, nu e planificat și pică aproape întotdeauna când nu mă astept – aproape că mă deranjează cărțile (piesele) mele.

Revenind la carte, e bine de spus de la început că am scris-o pe un blog. Pur și simplu, într-o seară de decembrie, trist și oarecum fără chef, privind cum în Tulcea se montează pe stâlpi cele mai jegoase lumini de Crăciun de pe pământ, m-am logat pe blogspot, mi-am luat o identitate falsă și am început să scriu despre cele mai jegoase lumini de Crăciun de pe pământ. Crăciunul e o sărbătoare care mă întristează, pentru că e perioada anului în care rememorez moartea tatălui meu, pentru că nu mai sunt copil și pentru că Moș Crăciun nu mai vine la mine, ci la copiii ei.

Apoi, după primul post a urmat al doilea, apoi al treilea, de parcă cineva apucase de un capăt de ață, trăgea de el și descoperea uimit că dincolo e ditamai ghemul. Nu după multă vreme au apărut comentariile, socializarea și totul a devenit la un moment dat necesar. Am scris pe acest blog (și pe cale de consecință la carte) timp de un an de zile, zi de zi (dar zi de zi), indiferent de stare, de problemele mele, ale copiilor mei, ale mamei mele, ale soției mele sau cele de serviciu … seara, timp de măcar o oră, intram în pielea lui Nic Labiș și-i trăiam viața. N-am ieșit foarte sănătos din asta (n.r. râde).

Ce mesaj ai pentru cei care o consideră ”vulgară și atât”? Cu siguranță sunt oameni care nu o pot ”digera” din cauza limbajului dur. Cum îi convingi că este o carte care merită citită din plin?

E ultimul lucru pe care l-aș face acum – să transmit mesaje celor care nu găsesc în cartea mea decât replicile sau situațiile vulgare. În literatura lumii problema asta s-a rezolvat de multă vreme, iar cititorii lumii nu mai au inhibiții sau, dacă le au, și le poartă frumos sub cămăși ca pe niște cocoașe. Dacă aș recomanda-o, aș spune despre ea (așa cum am mai spus și altora) că este: obraznică, sexy, rebelă și liberă. Aplică aceste calități poeziei și spune-mi ce nu se potrivește.

Până la urmă, cartea asta (ca și multe alte cărți, din păcate nu toate), e o poveste, o invitație la o bere, undeva pe o terasă, relaxați, vorbind despre lucruri grave (sau mai puțin grave). La povești, bătut de soare, amețit de alcool dar poate și de fervoarea subiectului sau de fundul ospătăriței, povestitorul poate scăpa caii limbii române; nu văd nimic gratuit sau de condamnat în asta. Până la urmă frumusețea poveștii constă în subiect, în intrigi, personaje și, finalmente, în stilul de a le livra pe toate într-un concert credibil. Limba română e doar vehiculul, iar limba română e laxă, e generoasă și savuroasă – de ce să-mi bat joc de ea, restricționând-o …

Mi-a plăcut foarte mult ideea prin care îți vezi cititorii ca amici cu care bei o bere și cărora le povestești ce mai face Nic. Crezi că acesta este motivul succesului cărții sau e ceva mai mult decât atât?

M-am gândit ce anume a făcut ca acest volum să fie atât de bine primit de public (și mai ales de cel feminin). Mi-am răspuns (cu doza de subiectivism pentru care cer indulgență) că poate am găsit măsura poveștii, poate n-am abuzat de apelul la filosofii de viață obositoare, poate că n-am ales să fiu prețios și să scot ochii cititorilor cu vasta mea cultură sau creativitate, poate că mi-a placut să mă situez în mijloc și nu la margine, poate că m-am implicat atât de mult în poveste încât la un moment dat am crezut că e, de fapt, povestea mea, iar lucrul ăsta a făcut-o credibilă … iar oamenii ascultă povești credibile și nu invenții. Apoi, este foarte posibil ca backgroundul meu dramatic să mă fi ajutat la construcția personajelor, a situațiilor, să depășesc sau să evit suplimentele inutile de stări, descrieri ori piste. Dacă vrei să rezum în două cuvinte care e motivul succesului acestei cărți, acestea sunt: habar n-am (n.r. râde).

Eu am trecut prin toate fazele cu Nic, personajul principal: l-am iubit, l-am urât, l-am aplaudat și uneori mi-a venit să-l strâng de gât. Sunt practic stările pe care le trăiești cu un om care e total anti la orice. Ce reprezintă pentru tine acest personaj și ce vrea el să transmită cititorilor?

Nic Labiș e un personaj dat dracului și nu atât pentru cititor, cât pentru scriitor. Nu vreau să spun că mi-a fost greu să-l scriu ci, mai degrabă, că mi-a fost dificil să-l suport. Dacă aș avea curaj, aș spune că Nic e un alter ego, dar nu am curaj. E greu să fii el astăzi, deși uneori simt nevoia să întâlnesc câteodată unul ca el – e ca o ploaie de vară, e rece dar îți dă un sentiment de răcorire. La câți ipocriți întâlnesc zilnic …

Și, uite, o să-ți spun ceva ce nu am spus nimănui până acum și mă întreb de ce, pentru că undeva departe în copilăria mea l-am intalnit pe „Nic Labiș”, cel care mi-a rămas în memorie, care m-a impresionat. Sunt aproape sigur că e în personajul ăsta – a șsteptat să mă maturizez și să-l aduc din nou la viață. Așadar, în copilăria mea, exista la mine la țară un tip căruia noi îi spuneam Fane Nebunu’. Era un ins absolut dezinhibat, nu era prost deloc, era un rebel, nu muncea nicăieri, nu-i găsea nimeni cheia ca să zic așa. Stăteam șleahtă de copii în jurul lui și-i ascultam poveștile, modul lui vulgar de a se exprima (ceea ce îl transforma pentru încă îngerii din noi într-un idol interzis), lehamitea de viață … parca era din altă lume. Și era un povestitor desăvârșit. Eu cred acum că Fane Nebunu’ a trăit numai ca să scriu despre el, mulți, mulți ani după ce a murit. Pentru că a murit de foarte tânăr, de tuberculoză.

Imi amintesc ca prin vis ultima oară când l-am văzut, în centrul satului, pe o bancă, topit de boală, cum stătea rezemat și sugea dintr-o țigară. Eram la liceu deja atunci. Aveam senzația că-și fumează ultimele clipe de viață. Știu că am schimbat câteva vorbe, nu mai știu ce, dar imaginea aceea o să mă urmărească toată viața. Poate de aceea toți care citesc cartea asta rămân cu o impresie puternică, datorită unuia pe nume Fane Nebunu’, din localitatea Mihail Kogalniceanu, care a murit prin anii 80 la început și care n-a apucat să-și spună povestea decât acum.

Cine este Rita, dragă Ștefan?

Băi, e o întreagă poveste cu Rita asta. Pe la jumătatea anului 2010, când deja scrisesm jumătate de carte (deja, în vară, mi se cristalizase ideea că, la final, blogul acela trebuia „imortalizat” într-o carte), a apărut cu comentarii o fată care avea un blog. Scria extraordinar, chiar i-am spus asta. Cred că era studentă la medicină, pentru că poveștile ei se învârteau în jurul unui iubit care o înșela, a spitalului unde își făcea practica și a unui domn Costică bolnav de cancer. Își spunea Rita. Pe blogul ei era o imagine cu o domnișoară ținând în lesă un cățel. Ei bine, imaginea aceea mi-a placut atât de mult, dar atât de mult încât am hotărât să o introduc în poveste. Nu mai spun că a apărut providențial pentru că deși posturile curgeau și adunau comentarii favorabile, lipsea totuși ceva, lipsea cureaua de transmisie, funia care să le lege pe toate – asta era Rita. N-am cunoscut-o niciodată pe domnișoara (decât pe iubitul ei, sau așa spunea el că ar fi), dar știu că există. Mi-ar plăcea să o întâlnesc vreodată și să povestim. Eventual să-i și mulțumesc.

În carte am întâlnit un număr infinit de personaje feminine. Pe unele le-am îndrăgit, pe unele le-am huiduit. Dar preferata ta care este?

Să știi că, în opinia mea de scriitor, adevăratele personaje sunt acele femei și nu Nic Labiș … sunt diferite, sunt construite, cred, impecabil și definesc, până la urmă, fețele feminității. Mă rog, o parte. Mi s-a mai pus întrebarea aceasta și am răspuns fără ezitare, așa cum o s-o fac și acum, mi-a placut Anda, fata de care se îndrăgostește Nic, care se îmbolnăvește de cancer și moare. Dacă reții, e personajul la care am scris cel mai puțin (cred că două sau trei pagini), prezența ei în roman e mai puțin decât pasageră, dar … mă urăsc uneori că asta e tot ce i-am dat, că am cedat tentației de a-i desena acest destin. Când scriam la ea, plângeam. La modul cel mai serios.

Te identifici cu personajele tale? De unde te inspiri pentru a le da viață?

Nu cred că există scriitor care să scrie doar din invenție; cine spune asta minte. În plus, poveștile sunt cu oameni și nu cu fantome. Poate că pe unele întamplari le-am trăit, poate că pe unele mi-ar fi plăcut să le trăiesc, poate că unele n-au fost trăite, cine știe … Despre Nic Labiș ți-am spus de unde vine, ca personaj. În ce privește personajele feminine, n-aș putea să spun dacă au corespondent în lumea reală, pot să spun însă că sunt persoane în lumea reală pe care le-am cunoscut și care aduc cu ele.

Care este cartea scrisă de tine care îți va rămâne mereu pe primul loc în suflet și de ce? Care este povestea ei?

Ah, nu știu ce să răspund aici. Fiecare carte a fost atât de importantă, astfel încât să mă facă s-o doresc tiparită. Pot să spun, însă, unde m-am consumat cel mai mult, unde m-am implicat și irosit până la epuizare … la Piano Man. E primul meu roman, l-am scris după ce și pentru că a murit tata. Cartea aia a funcționat ca un halou, a tras după ea nu doar energia mea vitală (pe care mi-am recuperat-o foarte greu), cât și energia și mai ales înțelegerea rudelor care au citit-o. Unele ajunseseră să mă amenințe. În fine, bad memories …

Tu ești și dramaturg și ai pus în scenă mai multe piese de teatru. Dacă s-ar juca ”Scrisori către Rita” ce actori ai vedea în rolurile principale? Cine este cel mai în măsură să îl întruchipeze așa cum vrei tu pe Nic, de exemplu?

Mă surprinde că foarte multă lume, dar foarte multă vede în acest roman un potențial dramatic sau, mai mult, cinematografic. Am fost întrebat chiar dacă am de gând să-l scenarizez. Desigur, acest lucru nu se va întâmpla niciodată, mi-a ajuns. Evident, dacă ar pica în mâna unui scenarist și mi-ar cere drepturile, cred că i le-aș ceda.

Revenind la întrebarea ta, hm, nu m-am gândit niciodata la cine ar putea juca personajele din carte. Dar dacă vrei, facem un exercițiu de imaginație chiar acum. Deci, să vedem: Nic Labiș ar putea fi Cristi Iacob. Doamna Neli ar putea fi Dana Voicu. Monica trebuie să fie Claudia Ieremia. Anda trebuie să fie Anda Onesa în adolescență (pentru cine și-o mai amintește). Cordacul Gicu doar Horațiu Mălăiele, iar nea Vasea nimeni altul decât Tudor Smoleanu. Cătălina trebuie să fie Ioana Calotă, Angel … cine să fie Angel … poate Oana Pisaroglu. Hai că e mișto jocul ăsta … mai departe, Mioara e Maia Morgenstern, doamna Ciutacu e Maria Ploaie, tanti Clementina e Draga Olteanu Matei 101%, Olimpia e o actriță cu părul creț, oricare, Oana e Oana, Mircea cred că e Ghiță Mureșan (că tot a jucat și film) și, la final, Cora … Cora nu poate fi decât Nora Covali, da ea e, de la Piatra Neamț. Ah, am uitat-o pe Flor. Întrebare, exsită vreo actriță care o poate juca pe Flor?

Ce își dorea Ștefan Caraman să devină când era mic?

Băi, visul meu de o viață a fost (și cu el o să mor) să fiu sunetist sau inginer de sunet, la un studio de înregistrări, unul mare, pe unde să se perinde toți marii soliști rock ai lumii. Să-ți spun ceva, cei mai fericiți oameni din lume nu au fost fanii Pink Floyd, ci inginerul lor de sunet – el a văzut, a mirosit tot, înțelegi? Lui i s-a dăruit totul, înaintea oricărui altcuiva.

Dacă ți-ai scrie autobiografia, ce nume i-ai da?

Dacă mi-aș scrie vreodată autobiografia asta ar însemna că m-am tâmpit iremediabil. Să mă ferească Dumnezeu de boala narcisistului românesc. Te intreb, la ce bun o autobiografie după ce ai scris atât? Păi, nu ai povestit tot acolo? Nu ai disimulat deja în scrieri toate poveștile tale secrete, toate lucrurile pe care te-ai temut să le scoți la lumină la modul franc și cinstit? Autbiografia mea se scrie cu fiecare frază, Andreea, nu trebuie decât să fii atent.

Cum vezi viitorul beletristicii românești?

Nu mă interesează beletristica românească ca fenomen sau instituție. Mă întreb uneori, dar vag și când nu am ce face, dacă avem așa ceva. Dacă te învârți prin orașele mari, asta te sufocă. Dacă pășești un metru peste graniță, brusc dispare. Așa că mă limitez la a mă interesa doar să-mi scriu cărțile, să mi le public și, cel mai important, să găsesc oameni care gândesc sau simt ca mine și care rezonează cu poveștile mele. Restul e o chestiune de destin, statistică și conjuncturi.

Ce ar face Ștefan Caraman dacă nu ar fi scriitor și dramaturg?

Băi, nu știu. Mă gândeam câteodată că aș fi putut fi foarte bine aromânul ăla plin de bani, limitat la câteva constante de viață, angajat pe un drum drept, care să-și asculte părinții, să-și umfle conturile și să-și izoleze rebeliunile. Dar uite că nu sunt așa …

Un mesaj pentru toate femeile care citesc Belva.ro?

Iubiți-ma! (n.r. râde)

Share
Andreea Ignat
Andreea Ignat
Sunt o femeie fericită, care își trăiește viața din plin, cu zâmbetul pe buze. Sunt mamă, blogger, om de comunicare și PR, iar ca pasiuni bifez cu mare plăcere scrisul și cititul.

2 Comments

  1. Abia astept lansarea cartii in Decembrie la Ateneu. Imi amintesc prima data cand am auzit de Stefan Caraman, tot la Ateneul Tatarasi, la spectacolul “Morti si vii” regizat de Ion Sapdaru dupa un text al lui Caraman. Mi-a placut extraordinar de mult spectacolul. Anticipez ca o sa-mi placa si cartea mult de tot…

  2. Voi veni la Iasi… sunt nerabdator sa imi intalnesc cititorii… va fi ok
    stefan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.