Astăzi ascult cântece de munte
March 24, 2011
Despre pasiunea numărul 3…
March 24, 2011

Ponyo pe o stâncă la malul mării

Mie-mi place să cred că nu încetăm niciodată să fim copii.

Când eram mică, prin clasele I-IV, aveam impresia că la 16 ani eşti deja om în toată firea şi, după modelul american, trebuie să-ţi faci intrarea în rândul oamenilor cu carte de muncă. Când, în sfârşit, am împlinit 16 ani, eram preocupată mai mult cu motivarea zecilor de absenţe pe care le aveam la şcoală şi cu pierdutul timpului prin sălile de internet (de, am fost un adolescent problemă) şi credeam că la 20 şi ceva de ani e musai, dacă nu să fii aşezat la casa ta, barem să te pregăteşti să faci pasul ăsta.

Acum, la 24 de ani, după ce în 2 luni am reuşit să sparg vreo 3 oglinzi (s-ar zice în popor că nu te măriţi 7 ani dacă spargi o oglindă) mă simt la fel de copil ca atunci când chiar eram unul şi nici să-mi pun pirostriile prea curând nu mă gândesc. Or fi de vină toate oglinzile acelea sparte?

E drept, sunt un copil cu ceva mai multe responsabilităţi, cu mai multă experienţă, cu un corp de om mare..dar, în esenţă, un copil.

Prin urmare, îmi place să mă mai uit şi la desene animate din când în când. Iar unul din filmele de animaţie care mi-au plăcut în mod deosebit, este “Ponyo”. Poate că nu povestea în sine, care aduce pe alocuri cu mica sirenă, ci felul în care e realizat a mişcat ceva în mine. Mi-a dat o stare de calm interior pe care mi-aş dori s-o am mai des. M-am simţit într-adevar copil, liniştită şi lipsită pe moment de prea multe griji.

Dar să vă spun pe scurt, despre ce este vorba: Ponyo e numele pe care Sosuke, un băieţel de 5 ani, îl dă unui peştisor pe care-l găseşte cu capul înţepenit într-un borcan la malul mării şi pe care îl salvează, ţinându-l într-o găleată plină cu apă. Ce nu ştie el este că peştişorul acela e, de fapt, o fiinţă cu puteri magice care, fascinată de el şi de lumea acestuia, îşi doreşte să devină om.

Va reuşi Ponyo să-şi îndeplinească dorinţa? Mai mult, va reuşi să rămână alături de Sosuke în ciuda piedicilor pe care tatăl ei i le pune în cale? Eu zic să vă uitaţi la film, dacă v-am făcut cât de cât curioşi, că tare merită, chiar daca e unul pentru copii. În fond, suntem toţi nişte copii mari, nu?

Sursa foto

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.