O zi proastă…”Se oprește apa!”
February 15, 2011
Care sunt cântecele copilăriei tale?
February 16, 2011

Luminița Iacob: Respect puternic un asistent realmente bun, decât un profesor doar „cu firmă”

Doamna Luminița Iacob este prof. univ. dr. la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Am avut marea onoare să o întâlnesc în anii de studenție, când eu eram reprezentanta Facultății de Filosofie în Senatul Universității, iar dumneaei ocupa funcția de Prorector pe probleme studențești. Mi-a plăcut de dumneaei din prima clipă: a pășit zâmbitoare în sală, a salutat pe toată lumea și parcă totul a devenit mai luminat. S-a apropiat imediat de noi (studenții din Senat), ne-a întins mâna și a vorbit cu noi pe un ton prietenos, care ne-a făcut să ne simțim mai relaxați în acea sală imensă, plină de profesori universitari. Și-a câștigat pe drept titlul de cel mai iubit prorector din toate timpurile și continuă să demonstreze zi de zi că este una dintre cele mai competente cadre didactice de la UAIC.

Dar mai bine vă las pe voi să o descoperiți, într-un interviu savuros:

Ce își dorea Luminița Iacob să devină când era mică? Cum era copilul Luminița?

Marinar!! Nu pot spune cum s-a născut, dar ştiu că a fost o idee cu care am cochetat mult timp; nu ştiu dacă şi în copilărie, dar cu siguranţă în preadolescenţă. În liceu, îmi amintesc sigur că m-am interesat dacă se primesc fete la admiterea de la Institutul de Marină din Constanţa. Pe vremea aceea – anii ’70 – , nu! Analizînd retrospectiv lucrurile, îmi dau seama că nu mi s-ar fi potrivit, spritul meu de aventură funcţionează mult mai bine bine în imaginar, decât în realitatea vieţii de zi cu zi. Amintirea mixtă, autobiografică, dar şi a anturajului, restituie imaginea unei fetiţe zvăpăiate, cu replică iute, cu veleităţi de lider în grupul de joacă şi la şcoală, cu pasiune şi precocităţi de lectură (ştiu că mama mai făcea „pierdute” cărţi pe care le considera nu tocmai potrivite vârstei – cazul, la un moment dat, prin clasa a-III-a sau a-IV-a, al romanului călinescian „Enigma Otiliei”), cu preferinţe şi experienţe mixte, mai mult sau mai puţin asimilate, girate de mediul familial: balet, franceză, cercuri extraşcolare, sport. Am făcut teatru la Casa Pionierilor şi, deşi cu mari emoţii, confruntarea cu publicul a fost o experienţă timpurie şi frecventă. Acest tip de situaţie a rămas şi astăzi ambivalentă: o provocare a orgoliului şi resurselor proprii (cognitive, sociale), dar cu mare consum emoţional şi de autocontrol.

Văzând lucrurile retrospectiv, am şi o veste bună pentru emotivi: în cazul meu a funcţionat diminuarea, cu vârsta, a consumului afectiv. Sportul a fost şi el prezent – volei, pe tot timpul şcolii şi al facultăţii – chiar paraşutism, începând din clasele primare, pornind de la faptul că am copilărit în vecinătatea turnului de paraşută din Grădina Copou a Iaşului. Impreună cu sora mea deveniserăm mijlocul prin care antrenorii din acea perioadă făceau reclamă şi, mai ales curaj, activităţii pe care o îndrumau. Logica era simplă. Dacă două fetiţe de şase, respectiv şapte ani, aveau temeritatea să se „tragă” cu paraşuta, ce i-ar fi putut opri pe tineri să nu o facă? Ulterior, adolescentă fiind, ştiu că i-am admirat pe ai noştri părinţi, care au avut puterea să treacă peste propriile temeri, mai ales când am trecut la formule mai complicate – cădere liberă cu paraşuta din vârful turnului -, şi nu ne-au interzis o astfel de experienţă, nu lipsită de riscuri.

Ca mamă – atenţie, de băieţi! – ştiu că m-am interogat ades şi nu am avut deloc certitudinea că, pusă intr-o situţie similară, aş fi avut tăria pe care au avut-o ei. Caut şi acum o explicaţie a acestei diferenţe. Ca ipoteză, pe lîngă datele de structură psihologică individuală, generaţia părinţilor celor de seama mea a fost ultima generaţie din Romania care a avut războiul ca experienţă de viaţă. A fost o generaţie, ca şi cele anterioare, nedădăcită, încercată. Au avut şcoala unei vieţi dure, ceea ce i-a susţinut, probabil, să-şi educe copiii, trăitori în timp de pace, mai relaxat şi încrezător. În concluzie, la prima întrebare, cred că am fost un copil în care se vedea (curiozitatea, disponibilitatea socială, seninătatea, ponderalitatea un pic prea…) şi nu se vedea (anxietatea, non-activismul bine mascat, prudenţa, răbdarea, emotivitatea) ceea ce a devenit ulterior.

Cum ați ajuns profesor universitar?

Cu trenul! Evident că, pentru a glumi, am aplicat schema bancurilor bazate pe polisemantismul cuvintelor. Deşi un pic de „adevăr” este. Cînd s-a ivit oportunitatea de a candida în invăţământul superior la Universitatea din Iaşi, locuiam în Bucureşti şi, firesc, ca prim pas, am luat trenul. Dacă este să sintetizez, cred că răspunsul ar include o combinaţie de factori: performanţă, oportunitate, model, avansare ierarhică şi…presiuni externe!

Am terminat facultatea ca şef de promoţie, cu media generală 10, ceea ce îndreptăţea construirea unor expectanţe personale legate de o carieră universitară. Chiar pe diploma de absolvire se făcea menţiunea, pentru primii din promoţie, „recomandat pentru cercetare şi învăţământ superior”. Doar că, în acea perioadă (’70 -’80), recomandarea se putea aplica după un număr de ani de activitate profesională acolo unde fuseseşi repartizat. Oraşele mari fiind închise, am luat post la Buftea, lângă Bucureşti, ca logoped, în cel mai mare orfelinat de copii preşcolari care funcţiona în acel moment în România. O experienţă de viaţă ce merită ea însăşi o discuţie aparte. Legătura cu Iaşul am păstrat-o prin înscrierea la doctorat, în 1978, la academicianul Vasile Pavelcu. Oportunitatea a însemnat deblocarea posturilor în învăţămîntul superior în 1981 şi îndeplinirea condiţiilor de a candida amîndoi, soţul meu şi cu mine, la Iaşi, oraşul meu natal: el la Institutul Politehnic, eu la Universitate. A fost o oportunitate pentru că, după acea deschidere, posturile în învăţământul superior au rămas blocate până în 1990. Fără acel moment, probabil că am fi rămas bucureşteni.

Că a intervenit şi modelul este clar, părinţii mei au fost cadre universitare, ştiam din familie ce înseamnă un astfel de mediu. Am parcurs prin concurs şi „în tihnă” treptele ierarhice (1982 – asistent, 1990 – lector, 1996 – conferenţiar, 2003 – profesor) „slujind” două discipline: Psihologia şi Pedagogia. Înainte de a rămâne cu ore doar la facultatea de profil (din 1997, după reînfiinţarea acesteia la Iaşi), am lucrat cu studenţi de la toate facultăţile Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Mii, cu unii mai păstrez legătura.

Pentru adevăr, am inclus în „formula” atingerii statutului de profesor şi … presiunile externe (colegi, familie – mama şi soţul, prin excelenţă!), deoarece fac parte din categoria persoanelor mai puţin interesate de formă, cât de fond. Am respectat şi respect puternic un asistent realmente bun, decît un profesor doar „cu firmă”. M-a interesat mai puţin de pe ce poziţii activez, cât ce şi cum fac un lucru. Dacă era doar după mine, m-aş fi oprit la lector, prima poziţie de predare din ierarhia academică. După cum se poate sesiza, profesional am acoperit extremele sistemului educativ – preşcolarii şi studenţii.

Fără a mai avea cum să fac şi proba, prin structură şi capacităţi, cred că mi s-ar fi potrivit cel mai bine segmentul liceal. Este drept, tipul de liceu al generaţiei mele, treaptă şcolară care, ca formare, mi-a oferit cel mai mult; cognitiv, moral, social, afectiv! Seriozitate, calitate, căldură istituţională, speranţă, demnitate, modele de dascăli, modele de colegi, oameni cu literă mare!

Ce vă place cel mai mult la meseria de profesor? Un mesaj pentru cei care își doresc să ajungă profesori?

Provocarea! În ciuda celor din exteriorul sistemului, sau, chiar, a celor din interior dar, care, fie rutinaţi, fie fără har, cred că a fi profesor înseamnă ceva călduţ, linear, previzibil, formulă fixă, o veşnică linişte la orizont, muncă de funcţionar blazat etc., eu ştiu şi simt mereu profesia ca pe o triplă provocare: cognitivă, de relaţionare, morală.

Cognitiv, registrele de cunoaştere şi receptare umane nu sunt similare. Au marcaj personal, dar şi de grup. A simţi pe cine ai în faţă, cui te adresezi, ce poate şi ce nu poate înţelege cineva/grupul, ce ţine de tine şi ce ţine de el/ei în deblocarea minţii este o aventură permanentă. Acelaşi subiect la o grupă de studenţi îl faci intr-un fel, la o grupă altfel. A căuta continuu formule de a incita minţile şi a înlesni înţelegerea conţinuturilor propuse, te transformă, dacă te respecţi, într-un neliniştit căutător. Chiar dacă informaţia de bază nu o schimbi foarte des, deşi lumea de azi şi-a accelerat toate ritmurile, dinamica cognitivă a celor cu care lucrezi, te obligă la veşnică restructurare a metodelor, procedeelor, tehnicilor didactice. Ca atitudine didactică, sunt, poate, ce am fost şi acum cinci ani, ca manieră de a lucra, nu tocmai.

Miza relaţională poate fi la fel de mare. Dacă, din start, premisele sunt ratate – lipsă de interes reciproc, de respect, de credibilitate, de încredere etc. – şansa de a-ţi îndeplini misiunea (formarea gândirii în spiritul domeniului în care studentul se specializează) scade drastic, pînă la a deveni nulă. Eşecul relaţional sabotează competenţa ta de specialist. Erorile umane pot omorâ parteneriatul cognitiv profesor-student.

Moral, am în vedere, acum, o singură particularizare din cele multe cu care te confrunţi ca profesor: nota. Dacă nu ai limpezimea şi puterea de a o utiliza în limitele scopului a ceea ce ea este – un feed-back al învăţării – rişti să pierzi tot ceea ce ai clădit cognitiv şi relaţional. Deşi este un instrument, un barometru al învăţării, deci, o informaţie cognitivă în ultimă instanţă, pentru cel care o primeşte, nota nu-şi respectă categoria; ea „sare” din cognitiv în moral. Nu este judecată ca „adevărată sau falsă” , ci ca „dreaptă sau nedreaptă, cinstită sau necinstită”. Dacă nu ai criterii clare de evaluare, dacă nu reuşeşti să creezi probe de măsurare discriminative, dacă nu respecţi ce ai convenit iniţial, dacă nu previi posibilităţile de fraudă, dacă schimonoseşti prin evaluarea ta ierarhia reală a grupei/seriei de studenţi, dacă eşti drept, dar nu te faci, totuşi, înţeles, dacă foloseşti nota ca mijloc de apărare, dacă…, dacă…., atunci este clar că nu simţi că această profesie este o provocare. Permanentă, incitantă şi nu tocmai uşor de dus. Iar dacă nu o simţi ca provocare, poate, mai onest, este să nu o faci. Dacă provocarea de a fi profesor te sperie, vezi de ce. Şi de aici, poate să se nască „sfatul”.

Cei care cred că pot să fie profesori, îndiferent de treapta şcolară pe care o vizează, trebuie, chiar inainte de a-şi răspunde cum stau cu atracţia faţă de un domeniu – matematică, limbi, muzică, chimie etc. – , să testeze ce reprezintă pentru ei semenii, în formulă individuală, dar mai ales colectivă: incitare, ameninţare, parteneri, siguranţă, nelinişte…. nimic! Am spus să testeze, deci să verifice prin faptă, şi să nu rămână doar în planul iluzoriu, călduţ-autoamăgitor, al opiniei. Pentru a-mi super-sintetiza sfatul, ca profesor, din punct de vedere cognitiv, cred că balanţa egocentrism-allocentrism poate fi înclinată în favoarea ultimului, moral, să-ţi temperzi egoismul – de altfel, atât de securizant – în favoarea altruismului, iar afectiv, empatia să nu-ţi fie străină. Să crezi că a descoperi şi sprijini o minte, a nu ofili un suflet, chiar este o valoare, mai mare decât beneficiul material pe care îl obţii făcând asta. În cazul particular al profesorului universitar, se impune cerinţa, prima în ierarhia acestui statut, de a spune ceva particular, prin forţe intelectuale proprii, nu de împrumut, pe un subiect „al tău”, căt de mic, din oceanul dezmărginit al ştiinţei.

Nu am întâlnit student care să aibă ceva negativ de comentat la adresa dumneavoastră. Care credeți că este succesul popularității dumneavoastră în rândul studenților?

Frica! Frica de a nu dezamăgi, de a nu înţelege, de a fi sub aşteptări, de a nu-ţi onora statutul şi domeniile de predare (în principal, psihologia dezvoltării şi cea a comunicării, în cazul meu), de a pierde oportunitatea „marilor întâlniri”. Pentru acest ultim aspect, am în vedere o situaţie pe care nu totdeauna o conştientizăm. Relaţia didactică este una de autoritate deontică şi epistemică, dar nu şi de potenţial aşezat tot ierarhic. Relaţional instituţional, prin experienţă, competenţe şi cunoştinţe ai atuuri faţă de cei cu care eşti în interacţiune de formare-educare. Ca potenţial aptitudinal, unii te pot surclasa însă. Este foarte normal, şi, personal, cred că întâlnirea cu excelenţa este partea de aur a profesiei noastre. De regulă, acestea sunt situaţii în care primeşti cu mult mai mult decât oferi. Mă pot considera o norocoasă că, în cei aproape treizeci de ani de experienţă universitară, nu am ratat acest gen de şanse, fie că a fost vorba de studenţi psihologi, dar şi matematicieni, fizicieni, chimişti, biologi, geografi, pictori sau muzicieni. În aceste situaţii, ei sunt cei ce te îmbogăţesc şi formula, un pic suficientă „Mi-a fost student” – din păcate, prea frecvent şi cu uşurinţă rostită – perverteşte realitatea: „Am avut şansa de a-i fi fost profesor”.

Am ales să încep cu frica de a nu diagnostica greşit socialul, deoarece ea poate alimenta şi alte aspecte care îmi susţin activitatea didactică: respect pentru celălalt, o înţelegere flexibilă a diversităţii umane, chiar şi a celei cu care nu pot fi de acord, optimism, sensibilitate la a descoperi cauze în spatele diverselor comportamente şi situaţii. Sunt exigentă, chiar foarte, dar o fac cu bun temei, transparent, raţional, şi, cred eu, elegant. Şi cel care ia zece cu distincţie şi cel care primeşte doi, ştiu de ce. Preţuiesc mult inteligenţa cinstită şi îmi repugnă tot mai tare închipuiţii şi „cei deştepţi”. Cred că lucrurile acestea studenţii le cunosc şi le simt, cel puţin cei care vin la şcoală. Sunt categoric un cadru didactic paidotrop (centrat pe cel care învaţă, nu pe disciplina de studiu – logotropul), interesat de a folosi conţinuturile disciplinelor mele pentru a facilita studenţilor, prin studiu, recitirea realităţii cu ochi de specialist.

Mă interesează mai mult exersarea independenţei lor cognitive de viitori specialişti, decât memorarea unor conţinuturi stufoase. De altfel, de ani buni, dau examenele cu cursurile pe bancă şi este o experienţă pe care nu foarte mulţi o trec din prima. Ca toate acestea să se petreacă natural şi firesc, în spate este un serios volum de muncă şi imaginare, care se concretizează în zeci de variante ale materialelor, situaţiilor, mijloacelor didactice, poate în detrimentul timpului acordat cercetării. Nu este tocmai tipic învăţământului nostru superior şi de accea menţionam anterior că poate în preuniversitar aş fi fost mai în ton. Frica de a nu face deservicii celorlalţi, de a ştirbi dimensiunea prosocială a existenţei, este, în cazul meu, mai mare decât temerea de a-mi aduce deservicii personale. Este deja un stil de viaţă, nu foarte pragmatic, dar care se armonizează cu ceea ce sunt.

Ce pasiuni are omul Luminița Iacob?

Nu are! Asta dacă dau conceptului încărcătura psihologică cu care noi îl utilizăm – trăire intensă ce polarizează şi determină acţiunile cuiva, chiar pâna la subjugare (până a devini patimă, cu care este, uneori, echivalat). Îmi plac multe lucruri. Structural, fiind o non-activă (doar din simţul datoriei şi al unui SupraEu coercitiv sunt mereu în acţiune şi în război cu timpul), prefer tot ce este aşezat, tihnit, migălit. Să absorb prin toţi porii un peisaj montan (de ani buni, vacanţa înseamnă, neaparat Poiana Negri), să savurez o carte, pe care o pot citi non stop, să meşteresc mici podoabe personale sau pentru toţi cei care mă marchează. Să fac fotografii. Din deformare profesională, să-i obsev şi „citesc” pe omuleţi. În adolescenţă şi tinereţe, nu ratam drumeţii şi provocări montane nemotorizate, chiar dure: Făgăraşul, Piatra Craiului, Retezatul. Ca elevă şi studentă, graţie şi profesorilor-camarazi de educţie fizică şi sport pe care i-am avut în gimnaziu şi liceu, am cutreierat cu rucsacul în spate toate marile masive ale ţării. Cred că doar munţii Dobrogei ne-au scăpat. Mi-ar plăcea şi acum, dar mai greu cu co-echipierii!

În opinia dumneavoastră, ce face o femeie fericită?

Echilibrul! Am în vedere echilbrul dintre ceea ce este şi ceea ce vrea o persoană. Ceea ce, evident, nu este o problemă de gen. Este valabil la fel de bine şi pentru bărbaţi. Răspunsul meu trebuie luat ca o opinie. Nu deţin adevărul răspunsului acestei întrebări şi, după cum bine vă daţi seama, cine îl va descoperi, va forţa instituirea premiului Nobel pentru psihologie. Acum nu există. Recunosc că mi-am pus şi personal această întrebare. Echilibrul rezistă ca răspuns, dar se mai adaugă neaparat ceva: şansa.

Explic cronologic, oricum o ierarhie este practic de nerealizat. Şansa de a fi avut părinţi cu totul potriviţi nouă, copilelor lor: afectivitate caldă, disponibilă, suportivă şi nu sufocantă; moralitate fermă, distanţată de compromisuri, inclusiv cele educative; relaţionare elegantă, bazată pe încrederea în noi, reponsabilizare şi libertate de decizie gradată şi timpurie. Norocul de a fi întâlnit şi rămas împreună cu persoana, 100% similară (axiologic) şi, totuşi, 100% complementară (temperamental): soţ, camarad, co-echipier, competitor, siguranţa şi încrederea la modul absolut, omul ce-şi hrăneşte puterea, paradoxal, din sensibilitate. Teribila bucurie de a avea copiii, naturali sau prin alianţă, înţelepţi, întregi la minte şi suflet, maturi, frumoşi, plini de umor, verticali, puternici şi recunoscuţi în profesiile lor, validaţi ca atare acasă sau aiurea. Recunosc că în multe dintre cele enumerate nu prea există nici un merit personal. Este cred, ceea ce a vrut să zică un fost profesor de facultate, care mi-a spus, la un moment dat, că sunt o răsfăţată. Atunci nu l-am înţeles. Se referea la soartă, nu la comportament. Eşti fericit atunci când, în cât mai multe contexte şi situaţii ale vieţii, te simţi bine în pielea ta. În cazul meu, făcând inventarul, rezultă: acasă totdeuna şi deplin, cu studenţii ades, în Universitate, încă.

Un mesaj pentru toți cei care citesc Belva.ro?

Vigilenţă! Am în vedere ceea ce multora ne poate scăpa. Că mergem nepermis de mult pe „mâna” a ceea ce sunem în cap (imaginea de sine), ades construită uitîndu-ne prea mult la alţii şi nu la sine, fără a sesiza distanţa faţă de ceea ce suntem de fapt. Multe dezamăgiri, dureri, frustrări, nelinişti, neîmpliniri etc. îşi pot avea originea în opţiuni prost făcute; de pe poziţia a ceea ce credem că suntem (plusând sau devalorizând) şi nu a ceea ce realmente putem, ştim, vrem. Prea multă energie investim în aparenţe. Să cosmetizăm ceea ce nu suntem, în loc să dezvoltăm ce avem. Niciodată nu-i târziu să fii cinstit cu tine, să-ţi acorzi timp de autobservare şi analiză, să faci o piruietă elegantă de la ce fac şi spun alţii, la ceea ce mintea şi sufletul tău gândesc şi simt.

Luminița Iacob: Respect puternic un asistent realmente bun, decât un profesor doar „cu firmă”
Share
Andreea Ignat
Andreea Ignat
Sunt o femeie fericită, care își trăiește viața din plin, cu zâmbetul pe buze. Sunt mamă, blogger, om de comunicare și PR, iar ca pasiuni bifez cu mare plăcere scrisul și cititul.

5 Comments

  1. Roxana says:

    Sunt onorata ca am avut un asa profesor de exceptie cum e Profesorul Luminita Iacob!! Realmente la cursurile dansei am invatat sa invat si pentru asta ii sunt recunoscatoare. Desi au trecut cativa anisori de cand nu-i mai sunt studenta, in memoria mea pastreaza un loc aparte.

  2. Elena Eigel says:

    Intre anii 1990-1995 am trait cei mai frumosi si buni ani in ceea ce priveste dezvoltarea mea profesionala, ca studenta la “Cuza”. DOAMNA Luminita Iacob este unul dintre PROFESORII pe care i-am avut si de la care noi am invatat nu doar ceea ce scriam la cursuri si nu numai ceea ce dezbateam in seminarii. Am invatat ca rolul PROFESORULUI este acela de a-l ajuta pe aspirantul care bate la poarta profesiei sa-si contureze clar viitorul profesional; ca pentru a fi respectat trebuie “doar” sa fii cu adevarat competent si orientat pozitiv in munca ta; ca tonul cald si atitudinea deschisa sunt mai constructive decat accesele de superioritate nesustinute de calitati reale. Si multe alte invataminte, transmise implicit. PROFESORI ca DOAMNA LUMINITA IACOB ne-au facut ca, dupa 5 ani “la zi”, sa nu vrem “sa plecam acasa”, pentru ca ne doream sa mai ramanem, dornici sa mai auzim ce ar mai fi avut sa ne spuna, sa mai vedem ce ar mai fi avut sa ne arate.
    Despre DOAMNA LUMINITA IACOB consider ca este normal ca studentii sa vorbeasca numai de bine. La fel as face si eu si multi altii. Cum la fel as vorbi si despre multi alti PROFESORI ai nostri, care au (re-)creat sub ochii nostri FACULTATEA, ridicand-o din cenusa printr-o munca titanica.
    Cu multa recunostinta, o voi pastra in sufletul meu pe DOAMNA PROFESOARA cat voi trai, alaturi de toti PROFESORII mei de la “Cuza”. Unii din ei erau pe atunci abia asistenti, dar aici eu aleg sa-i numesc PROFESORI pe cei de la care am INVATAT.
    Si pentru aceasta,
    MULTUMESC!

  3. gnc says:

    E una dintre putinii profesori pe care mi-i amintesc, din perioada facultatii. Culmea e ca imi mai amintesc si cursurile.

  4. Ornela says:

    Un mare om…O profesoara de exceptie si un zambet ce o sa ramana toata viata un model pentru mine…Mult respect pentru profesoara mea!

  5. Dana says:

    Toata stima si respectul.
    Este unul din profesorii pe care este aproape imposibil sa nu-i indragesti.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.