Ce a fost și ce va fi
December 5, 2016
Cum a rămas cu temele copiilor?
December 6, 2016

După 50 de ani

Mă sperie numai gândul de a ajunge la vârsta de 50 de ani. Despre cât de mult mă intimidează gândul de a ajunge la aniversarea de 50 de ani de căsnicie nu am să vă povestesc acum.

A început promiţător, cu trezirea la ora 4.00 a.m. şi cu o călătorie de 200 km. Am băut cafeaua în familie, în benzinăria din Dorohoi la ora 8.45 a.m., sâmbătă dimineaţa. Reîntâlnirea cu EL şi, mai ales, cafeaua băută împreună, mi-a amintit de ce eram acolo. Am schimbat “mijlocul de transport” sau, mai curând, şoferii şi am continuat drumul.

Am ajuns la poarta metalică, verde, cu doi brazi înalţi, aproape de ora 10.00 a.m. Aceeaşi poartă care era semnul că “am ajuns, tata” şi că nerăbdarea mea lua sfârşit în copilărie. Era identică. Timpul nu a trecut pe acolo. Mirele ne-a întâmpinat. L-am mustrat că e plin ceasul şi el nu poartă încă ţinuta festivă. Dar emoţiile pe care le transmitea erau mai festive decât orice altceva pe lumea asta.

Agitaţie mare cum numai doamnele pot crea atunci când nu găsesc nimic din tot ceea ce le trebuie pentru a se pegăti. Erau doar 4 doamne în curs de “gătire”. Vă puteţi imagina. Deşi am fost tentată să intru în club, am ales să merg cu EL şi EA în vizită la cei pe care îi mai avem doar în suflete şi în amintiri. Am înconjurat satul. Nu vă pot explica ce am simţit. Şi, mai ales, nu vă pot explica cum l-am simţit pe EL.
Programul era strâns tare şi nu era vreme să zăbovim. Ne-am întors la casa cu poartă metalică verde şi steluţe argintii. De data asta aş fi recunocut locul şi fără poartă. Era parc auto. Ajunsese tot alaiul. Am început cu glume, că doar ironia e la ea acasă în familia noastră mare.
– Ce faci, Raluca?
– Uite, la nuntă!
– Voi ce faceţi?
– Uite, şi noi, la nuntă. Pe prima am ratat-o. Pare că nici pe tine nu te-au invitat la prima, nu?
Şi am început să râdem. Cu 50 de ani în urmă eu şi Dănu eram doar speranţe de nepoţi în planul proaspăt întemeiatei familii.

A urmat ritualul de mulţumire. A fost emoţionant. 50 de ani de zile fericite, frumoase, nefericite sau mai puţin frumoase. Şi totuşi împreună după toate încercările primite. Felicitări! Fii, fiice, nepoţi, fraţi, surori, o întâlnire în familie cu mai mult de 50 de invitaţi. Mică familie, nu-i aşa? Şi nu eram toţi.

M-am delectat la after party, ceva similar cu o petrecere în pijamale. Eu chiar îmi pusesem pijamalele pentru că nu mă anunţase nimeni că distracţia abia începe, şi cum sunt obosită din naştere, deja ochisem un locşor cald pe care să îmi odihnesc gândurile.
Am stat la poveşti, ne înscriam la cuvânt, că de, în familia mare toată lumea are un cuvânt de spus. Am avut nevoie şi de moderator pentru că deşi ajunsesem la grupuri de câte doi, întâmplarea face că al doilea nu era cel de lângă tine şi te trezeai că vorbeşti în diagonală. După ce am condus musafirii, doamnele şi fetele au despachetat cadourile cu mireasa. Eram ca nişte copii curioşi şi entuziasmaţi.

Şi am simţit că aş putea să mă retrag spre locul meu cald fără să observe cineva. Dar a venit EL şi m-a întrebat într-un fel cum numai EL poate: “Eşti obosită?”. Mi-a sărit orice urmă de lene. Am povestit bucuroşi că am prins în sfârşit rândul la cuvânt. Apoi a venit comisia cu împărţirea oficială a pijamalelor. Băieţii sunt adevăraţi cavaleri. Ei au dormit pe fotoliile extensibile şi fetele pe canapea. Ne-au adus şi apă să avem peste noapte. Cum să nu îi iubeşti?

Noi, fetele, am făcut conferinţă, dezvăluiri. Cum alegi un soţ când ai trei candidaţi, cum e experienţa de a merge cu basculanta la maternitate, cum se întâmplă lucrurile atunci când crezi cu adevărat în ceea ce îţi doreşti. Din când în când interveneau şi băieţii pentru a corecta relatările. Pe semne că după 50 de ani amintirile diferă în funcţie de variantă, feminină sau masculină.

Pe sistemul “doar o vorbă să-ţi mai spun” am stins cu greu becul şi … Surpriză: somnul plecase. Şi ce facem acum? Aşteptăm să vină altul. Aşa ne-a învăţat unchiul. Şi a avut dreptate.
Am simţit chiar şi prin somn bucuria de a fi mezina familiei. Mătuşa a trecut pe la mine să mă învelească în toiul nopţii. M-am trezit dimineaţă şi mă întrebam dacă sunt copil. Era atât de bine acolo, în sânul familiei.

Dar ne-a speriat vremea rea şi ne-am făcut bagajele. Am pornit spre casă, dar nu înainte de ritualul matinal al băieţilor: “Hai să îţi arăt ceva la maşină, să îmi spui ce părere ai!”. Capota sus şi vrum, vrum. Doar că sesiunea a fost scurtă. Noile maşini nu mai lasă loc de foarte multă creativitate aşa cum o făcea Dacia din 1970 toamna. Şi mi-am amintit de dimineţile de “devale” care începeau cu sunet de motor turat. Maşinile erau parcate sub via bunicilor şi băieţii luau lecţii de mecanică unii de la alţii. În caz că nu ştiaţi de unde mi se trage atracţia pentru motoare, iaca aici s-ar putea să fie explicaţia.

Drumul spre Iaşi a fost mai scurt decât mi-l aminteam. Cuminte, pe bancheta din spate, am admirat viscolul, zăpada. Şi când a ieşit soarele m-am retras în lectura mea. Dar despre asta vă povestesc altă dată.

După 50 de ani pare altfel. Câţi dintre noi, generaţia tânără, vom ajunge acolo? E o întrebare care pe mine mă preocupă puţin. Vă las cu gândurile voastre. Eu fug cu ale mele.

Sursa foto: beingsuperwoman.com

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.