imi pare rau sunt asteptata recenzie
Îmi pare rău, sunt așteptată!
September 3, 2017
Aperitiv din dovlecei
September 4, 2017

Despre cerneală şi băieţii de la The L’Ink

Mereu mi-au plăcut tatuajele, deşi îmi era frică de oamenii care aveau sirene desenate oribil – mereu mă întrebam dacă au făcut ceva rău şi-au ajuns în închisoare. Probabil aveam în minte avertizările celor din jur cu privire la „oamenii periculoşi” de care trebuie să mă feresc. Am crescut şi am început să văd din ce în ce mai multe tatuaje tribale. A fost o modă când eram adolescentă şi probabil încă mai este, pentru unii. În 2004 am fost la Costineşti şi acolo a încolţit ideea unui tatuaj; îmi imaginam ceva tribal, finuţ, pe şale (nu foarte original, dar ce ştiam eu atunci?!)

Până mi-am făcut curaj să mă las înţepată, au trecut 9 ani. În tot acest timp am căutat tatuajul perfect, cel pentru care nu-mi va părea rău nici la 80 de ani. Găsisem modelul, ştiam unde vreau să-l fac dar nu ştiam la cine. Un prieten, profesor de desen, a cochetat o vreme cu tatuatul şi am decis să mă las pe mâna lui. Bineînţeles, înainte de a se apuca de desenat definitiv pe pielea mea, i-am adus aminte că mare parte din familia mea îndepărtată îi sunt elevi, aşadar nu are voie să greşească! Vai, cât îmi era de frică!

A durat trei ore toată treaba, cu pauze de pizza şi de respiro, în apartamentul încălzit de soarele verii şi de emoţiile noastre – abia după mi-am dat seama că toate acele pauze mai mult rău făceau, decât bine, dar nu mai aveam ce face. A ieşit o rândunică minunată, un desen în creion, ştanţat pentru totdeauna pe pielea mea. O bucăţică din amintirile copilăriei pe care o voi purta mereu cu mine. Primul meu tatuaj.

Al doilea mi l-am făcut cadou când am împlinit 30 de ani. Sfertul de pisică a fost făcut de alt artist decât cel la care mă programasem, care era cu maşina în service. Da, da, cu maşina în service! Am aşteptat o oră jumate degeaba şi apoi am decis să apelez la colegul său, care se plictisea în salon. Ar fi putut ieşi mai bine, dar mie mi-a plăcut şi aşa şi oricum eram mult prea emoţionată şi bucuroasă ca să văd defecte la el.

De la al treilea tatuaj, am schimbat placa: gata cu improvizaţiile, mergem la cel mai bun. La Bucureşti, bineînţeles. Nu m-a deranjat, numai bine făceam şi o tură cu motorul, în spatele bărbosului meu preferat. Am plecat cu lecţiile făcute şi cu Shield-ul cumpărat, că nu e amuzant deloc să cari o geacă de 4kg peste un tatuaj proaspăt făcut. Aşa am ajuns la The L’Ink Tattoo Studio, pe Avrig 33, în capitală.

După ce ne-am prins cum stă treaba cu sensurile unice şi-am găsit salonul, am făcut cunoştinţă cu Robert şi Radu. Recunosc că am fost intimidată primele 3 minute, dar apoi m-am relaxat complet. Băieţii ăştia sunt ca pâinea caldă, deşi dacă se încruntă Robert (şi nu-l cunoşti) îţi cam vine să fugi. Ajunsesem între prieteni.

Am observat, cumincioară şi atentă, tot ce se întâmpla în salon: de la aranjarea lui, la dotări, la produsele folosite, până la cât de metodic este Radu când pregăteşte tot ce-i trebuie pentru un tatuaj. Absolut totul este steril şi de unică folosinţă, iar maşinile de tatuat sunt impecabile. Când vine vorba de atmosferă şi de clienţi, Robert e maestrul de ceremonii şi este incredibil să constaţi cât de simpatic poate fi un om care pare fioros uneori.

Bărbosul meu a fost primul la „mânjit”, cum spune el, iar eu am rămas uimită de ce poate ieşi din 3 poze printate şi un marker ce trasa linii pe piele. Nu-mi venea să cred că Radu nu face nici un stencil şi că desenează freehand. Băi frate, steag rupt în bătălie, rune bătute în piatră şi partea din faţă a unui drakkar ce străpunge apele învolburate – toate desenate de parcă urma nişte linii invizibile pe piele. Când s-a apucat să facă spuma mării, am fost cucerită definitiv! Abia aşteptam să-mi vină rândul, gândindu-mă că la mine ar trebui să fie mai simplu şi mai rapid.

Mie mi-a făcut stencil, dar asta doar pentru că doream să iasă cât mai bine corbul întrepătruns de trunchiul şi crengile unui copac bătrân – totul stilizat, bineînţeles. Iar am stat cuminte, am respirat adânc şi am sperat că nu va dur(e)a la fel de mult ca primul tatuaj. Ha! Tot 3 ore, deşi fără pauze mai mari de 5 minute. Când ajunsese la rămurele, deja pufăiam. La final, m-am uitat în oglindă şi am văzut perfecţiunea. Ăsta sigur îmi va plăcea şi la 100 de ani, dacă ajung să trăiesc până atunci!

Şi pentru că mai era un tatuaj pe care-l voiam pentru mine, am zis să-i dau dreptate bărbosului şi să fac anul şi tatuajul (sâc!). Am căutat mult, am ezitat şi m-am tot gândit şi răzgândit până am găsit combinaţia perfectă. Apoi fuguţa iar la The L’Ink, „mânjit” şi ţuşti înapoi acasă. Copilului i-a plăcut, iar mama nu a mai zis nimic de data asta, cu atât mai mult cu cât ea-mi sugerase să-mi fac tatuaj undeva unde să-l văd!

Acum, planul e să iau o pauză o vreme… măcar până voi avea iar un motiv foarte serios de a mă decora iarăşi. De sunteţi curioşi să vedeţi ce poate face Radu, vă puteţi uita la fotografiile şi filmările de pe pagina de facebook a salonului. Cine ştie? Poate începe să vă mănânce pielea şi trageţi şi voi o fugă în capitală!

Sursa foto: gambaroke.com

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.