Spun DA căsătoriilor umaniste
January 31, 2014
Scrisoare către tine
February 1, 2014

De ce trăiesc unele femei în teroare?

Îi știi strănutul, modul în care își drege vocea, ritmul pașilor, ticurile, sunetul mașinii când ajunge în fața blocului… auzi cum intră pe casa scării, își drege vocea (asta face de fiecare dată) și auzi fiecare pas, cheile încep să clincăie prin sacou (le caută), se îndreaptă spre ușă; brusc ochii tăi ațintesc spre toate lucrurile la care dă el importanță, totul trebuie să fie perfect – mâncarea e nici prea caldă, nici prea rece, am pus sare suficientă, oare? e felul lui favorit, da, am spălat cămașa pe care avea vin ieri, televizorul e pe programul sportiv. Simți cum ți se accelerează ritmul inimii, îți simți tâmplele cum vibrează, urechile încep să se înfierbânte, speri să nu fi uitat nimic… și se deschide ușa.

De ce? De ce dracului accepți să fii sub presiunea asta?!

O întrebare care-mi sună în mod constant în ureche. Văd foarte des tăcerea asurzitoare din spatele zâmbetului șters al femeilor de la metrou, stația de autobuz, în supermarket, de mână cu soțul/tatăl și cu ochii temători.

Le vedeți și voi. Mai des, poate, decât mine. Dar sunt sigură că ignorați – da, chiar le ignorați. Dar ignoranța o lăsăm pentru alt articol, cred. Teroarea în care trăiesc unele femei mă fascinează, sperie, îmi dă fiori, mă revoltă… e cumva de nedescris, dar cert e că urăsc asta din toți rărunchii.

Cumva, am descoperit niște șabloane care denotă motivul acceptării unei vieți de câine de pe străzile reci și grăbite ale Bucureștilor.

1. Clasica iubire nemărginită

Sunt femeile astea care îl iubesc pe Făt-Frumos din lacrimă (lacrimile fiind la propriu de astă-dată) și care suportă să fie jignite, desconsiderate, înșelate, bătute și fără o viață socială tocmai activă. De ce? Pentru că… iubire și pentru că EL (da, cu litere mari) e unicul, inegalabilul și inimitabilul care te-a ales.

Personal thought: poate nu știu eu ce e aia iubire, sau poate nu înțeleg. Dar dacă am citit eu bine-n DEX (dicționarul explicativ al limbii române) iubirea asta e Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste față de o persoană; relație de dragoste; amor, iubit1. ♦ Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva.

Și cam asta am înțeles și eu. Ori, iubire cu năbădăi bătăi nu e tocmai în semn de afecțiune. Și nici fericire nu e. Iar logic vorbind, toți suntem unici, iar bărbați sunt… aproximativ (zice wikipedia) 1.01 bărbați la o femeie – deci ai de unde alege (zic eu)

2. Dependența financiară

Ne place sau nu… ne întristează sau nu – se întâmplă – eu oricum am o obsesie cu banii, cu independența financiară și alte minuni de acest tip… și fix ăsta e un motiv.

Sunt persoanele care din iubirea nemărginită menționată mai sus se căsătoresc sau se mută cu Făt-Frumos din Lacrimă. Bun. Dar Lacrima asta trece de stadiul de nume și devine un mic râu care se prelinge pe obraz pentru că idiotul cretinul iubitul s-a gândit să îți spună că ești proastă, idioată, cretină pentru că nu ai pus sare suficientă în mâncare sau pentru că s-a uitat cam frumos colegul tău la tine… sau orice alt motiv. Cam ăsta-i primul pas.

Nu te pocnește, dar te face la psihic. Are grijă că folosește cuvinte alese din seria adjectivelor (negative?) pentru a descrie fiecare lucru în parte. Plângi. Îți faci o mie de gânduri. Te panichezi (adică intri-n teroare) că te va părăsi. Îți ceri iertare. (wrong!). El îți spune că te iubește și că face asta spre binele tău. Îl ierți.

Se repetă povestea. Un pic de creier și neuronii în mișcare îți spun că nu ești tu de vină și că nu e locul tău acolo. Vrei să pleci. Îți dai seama că nu ai bani sau job; nici locuință. Te complaci și rămâi cu gândul că va fi mai bine.

Personal thought: nu, nu va fi mai bine! Azi țipă la tine, săptămâna viitoare îți prezintă lista adjectivelor cu caracter negativ, îți înlocuiește numele cu diverse animale, după care te pocnește. Nu vreau să spun că centrele sunt primul loc în care se merge (dar o opțiune bună, oricât de ciudat sună), însă familia e întotdeauna o opțiune foarte bună, prietenii… nu cred că se dau în lături de la a te ajuta în astfel de situații, iar poliția nu va zâmbi la auzul agresării fizice.

Over all: faptul că nu ai bani ACUM pentru a pleca de acolo nu e un impediment. E încrederea în tine și puterea de a schimba ceva. Să nu mai spun de dorința de a vrea mai mult de la tine.

3. Am copii

Des întâlnit și mai trist decât cazurile de mai sus. Îl iubești, te muți și căsătorești. Faceți un copil, iar totul pare a duce către o familie fericită până la adânci bătrâneți.

Nu se întâmplă asta. Te face la psihic cu declarațiile despre (in)competențe, despre cum arăți și, din greșeală sau cum spun ei de nervi, nici nu era al meu când am făcut asta, te pocnește.

Se poate întâmpla de față cu rodul iubirii sau nu. Aici apar două situații: cea în care tu crezi (sau ea crede) că un copil îl va schimba și așteaptă Schimbarea la Față (not gonna happen) și cea în care spune că nu e bine să cresc copilul fără tată, va fi marginalizat la școală, va fi greu, e imposibil să fiu mamă singură.

Oricare din variante e: aici începe teroarea. Teama că vei greși, că vei spune ceva, că se va abate asupra copilului, că dacă degenerează lucrurile din ce în ce mai mult… și tot așa.

Personal thought: Dacă toate astea sunt de față cu cel mic – el va avea sechele și e doar vina ta că accepți această situație, dacă nu e de față – e tot vina ta că accepți să fii strivită bucățică cu bucățică,  fărâmă cu fărâmă.

Aici apare altruismul sau plasarea responsabilității (nu am divorțat/plecat pentru că avem un copil) – nu! nu ai plecat pentru că nu ai avut TU curaj. Pentru că tu ai acceptat să fii tratată așa. Pentru că nu ai curaj să faci ceva. Copilul ăla mai tare suferă și îl afectează dacă va crește într-o familie cu certuri și bătăi (fie crești un mic monstru – pentru că există șanse să preia aceste lucruri, fie crești un copil cu probleme de integrare în societate… fie unul care nu va avea probleme în a se integra și masca suferința, dar nu va avea niciodată încredere în oameni).

Cum îl crești singură? Ca toate celelalte mame din lume care fac asta! Cu un job, cu motivația că îi vei oferi o viață mai bună decât alături de cretinul tatăl pe care îl are și cu suportul celor din jur. Să nu uităm că, din nou, sunt o căruță de bărbați pe această planetă, iar șansele recăsătoriei sunt mari – nu, nu e capăt de lume aici. Stai liniștită.

4. Când femeia e copilul cretinului

Ăsta-i cel mai trist. Pentru că o femeie a trecut prin toate cele de mai sus, dar nu a avut curaj să crească un copil (sau mai mulți) singură, apare fiica. Fiica, adolescentă, copil sau oricum ar fi ea, e terorizată de tată. E terorizată și îi e frică să spună cuiva. Mamei – îi este și ei frică.

Aici sunt multe cazuri, poate cele mai multe, dar cele mai puțin cunoscute. Teroarea de a-ți fie frică să dormi că nu știi când ajunge acasă ”musiu’” și cât a băut sau ce zi a avut, teroarea de a veni de la școală și să te vadă că te-ai îmbrăcat/încălțat/machiat altfel decât ar fi el de acord, ai luat 7 la română sau știu eu ce alte motive.

Personal thought: Copiilor le e frică să vorbească, să spună și se bazează mult pe mamă… care trebuie să facă ceva. Again: poliție, familie, prieteni, centre, conducerea școlii. Sunt soluții.

Mai sunt cazuri unde copiii nu spun nimic mamelor (de cele mai multe ori, azi, plecate în Italia sau Spania pentru a le ține-n școală sau ceva de genul ăsta) pentru a nu le îngrijora mai tare decât sunt, pentru că riscă să nu fie crezute, pentru că le e frică de o situație mai gravă.

E o teroare. Un copil care va fi distrus multă vreme. Nu mai zic nimic pentru că încep să mă enervez pentru că femeia din rândurile de mai sus a dus la asta. Din prostie, bineînțeles.

Sursă imagine: mrtopstep.com (cu vreo două efecte de la mine)

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.