Azi ies cu fetele
February 18, 2014
Azi savurez cel mai bun ecler
February 19, 2014

Dacă ești femeie, ești proastă.

Dacă ești femeie, ești proastă. Și n-o să ai succes. Și, oricum, de ce te mai chinui să încerci?!

Dacă ai norocul să te fi născut deșteaptă, atunci n-ai simțul orientării. Sau nu știi să fii oportunistă. În tot cazul, n-ai nicio șansă să fii antreprenor. Cam asta mi se perinda prin cap în desele momente care au urmat deciziei mele de a abandona mediul academic și de a încerca ceva pe cont propriu.

Dacă te-ai nascut în anii ’80, știi cu siguranță cum arătau statisticile de atunci într-o țară comunistă. Majoritatea mamelor lucrau la uzină, precum majoritatea taților. Nu încăpea vorba de concediu de maternitate – maximul pe care îl puteai obține înainte de a preda copilul creșei era de 3 luni de zile. Antreprenorii erau cvasi-inexistenți, iar cei care se încumetau să pornească ceva, o făceau în interiorul familiei și se limitau la nimicuri care făceau timpul să treacă mai repede. Altfel, riscai sa fii pârât la Secu.

Prin urmare, nu pot afirma că am antreprenoriatul în sange. Deși om cu răspundere peste o fabrică întreagă în vremea comunismului, după anii ’90 tata s-a mulțumit la a se angaja în domeniul privat, fiind de părere că antreprenoriatul e ceva inabordabil și destinat exclusiv celor care “au relații”. Nu era departe de adevăr – știm cu toții cum s-au făcut afacerile și averile colosale în România post-revoluționară. În România de astăzi, e ușor mai delicat. Nu mai ține de relații, cât ține de intuiție, de capitalul pe care-l ai ca să te lansezi și de noroc; sau de “bulan”, cum zic unii (refuz să iau în calcul afacerile cu statul).

În fine, ideea e că am luat-o de la zero. Sau de la minus. Acum un an, aveam 27 de ani, un doctorat generator de frustrări și multe întrebări legate de ce voi face mai departe, în contextul în care știam că la universitate nu mă mai regăsesc. Mai aveam și vise. Idealuri mărețe, hrănite de revistele și de site-urile cu care noi, femeile, ne mai clătim ochii uneori. Mai aveam timp și multă, multă școală. Bani mai deloc, iar noroc – rămânea de văzut.

Așa că m-am apucat frumușel de o afacere cu ambalaj. Mașina de tipar o avea cumnatul meu, mai era nevoie de marketing. Chic și delicat pentru o femeie, am zis eu – și exact ce-mi trebuie mie!  Probabil voi reuși cu succes să pun în aplicare, în sfârșit, tot ce (nu) m-au învățat cele două facultăți, două masterate (dintre care unul internațional) și un doctorat. Firește, nimeni nu te previne în legătură cu ceea ce urmează. Nu-ți spune nimeni că greutatea nu stă în a produce ambalajul, ci în a te lupta pe o piață pe care producatorii arborează prețuri sub costurile de producție, doar-doar or lua-o înaintea concurenței. În viziunea lor, a lucra pentru Carrefour e de pus în ramă.

Pentru mine, a te lăuda cu panoplia de clienți și cu portofelul gol nu este. Dar nici despre asta nu e vorba. Nici despre capacitatea mea de a mă reinventa sau despre oportunitățile de care – până acum – am avut parte din plin, în mai puțin de un an. E vorba despre cât de mic te simți când ai de scris prima factură și nu știi ce trebuie să conțină. E vorba despre angajatele de la Finanțe, care te întreabă, cu milă parcă:

“Vai, domnișoară, dar sigur vreți să începeți o afacere cu ambalaj?! Mai sunt atâția alții care o fac de mulți ani și de-abia se târâie. În plus, ei sunt mai mulți, au putere, dumneavoastră sunteți singură…”

E vorba despre telefoanele pe care le dai ca sa afli când se plătesc impozitele. E vorba despre jumătatea de chitanțier anulat pentru că, până atunci, n-ai știut că, pentru plățile făcute online, nu e nevoie să tai hârtia. E vorba despre mers la clienți și explicat că “Știți, trebuie să corectez ceva pe cele trei exemplare din facturier; nu vă supărați, nu se va mai repeta…”.

Din păcate, despre lucrurile astea nu te-nvață nici la doctorat, nici la masterat. Nici la cursurile finanțate prin fonduri europene și nici măcar atunci când trăiești, zi de zi, cu un om de succes, pentru care nimicurile astea sunt demult trecute. Nu, e musai să le înveți singură. Dar asta n-ar fi o problemă, pentru că noi, femeile, suntem obișnuite să învățăm, să luptăm, să trăim cu greul. Chiar dacă plângem isteric și ne calmăm cu ciocolată sau pantofi.

E vorba de refuzuri, de prejudecăți și de stereotipuri. Cu care creștem și de care ne izbim la tot pasul, brutal, parcă pentru a fi mereu conștiente că ni se face o mare favoare, în lumea antreprenorilor bărbați. Că, dacă nu te luptai cu Fiscul sau cu clienții la intervale regulate, ai fi stat acasă, să legeni copilul. De fapt, chiar așa: de ce nu stai tu mai bine acasă, cu copiii? De ce nu te limitezi la căldicelul program de 8 (care poate fi și 10 și 11) ore, asezonat cu liniștea căminului conjugal, așa cum îi stă bine femeii? După cum îmi spusese și mama, încă de la început: “Nu era mai bine să-ți fi văzut de treabă?!”

Până la urmă, asta e problema. Asta e întrebarea pe care cu toții o gândesc, iar unii chiar o mormăie din vârful buzelor. Și nu vreau să aud exemple despre “altele, care reușesc oricum”. Nu vreau sa știu despre cele care s-au născut într-o familie de afaceri sau ai căror tați le-au putut sprijini financiar. Nu. Vorbesc despre cum e sa pornești de la zero. E al naibii de greu. Și drumul e lung. Și vrei un copil, dar asta se bate cap în cap cu visele din reviste. Și te gândești, zilnic, că ar fi trebuit început totul mai devreme, că altfel ar fi arătat viața cu un start antreprenorial la 24.

Dar toate astea nu mai contează atunci când ești pe drumul cel bun. Contează ca, la finalul zilei, să simți că ai mai câștigat o bătălie. Care merită sărbătorită cu pantofi.

Sursa foto: img.gawkerassets.com

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.