Emoţia primei întâlniri
December 12, 2012
Ce vreau de ziua mea
December 12, 2012

Copilul meu e unic (II): Despre “attachment parenting”

Subiectul „Attachment Parenting”  sau, pe scurt, AP a mai fost abordat pe Belva. Privită din exterior această „metodă” poate să apară ca un mod sigur de a-ți răsfăța copilul. De fapt nu este vorba de o metodă propriu-zisă, ci mai mult de o concept, o filozofie a educației, aceea de a reveni spre „natural” și de a evita constrângerile artificiale în tot ceea ce ține de sfera maternității și a paternității. Aceea de a elibera părinții de temeri nejustificate și a le reda încrederea în copiii lor și în instinctul lor de părinți.

Nu este ceva nou, dar nu am intenția să dezvolt istoria subiectului. Merită menționat însă că cei care au expus inițial conceptul nu au formulat un set de reguli clare care trebuie urmate, cum ar fi să alăptezi sau să dormi în pat cu bebelușul. Ideea de bază este stabilirea unei legături strânse între părinte și copil care să îi permită acestuia din urmă să trăiască un sentiment de securitate,  indispensabil unei dezvoltări armonioase. La fel de importantă este disciplina pozitivă,  în centrul căreia se află ideea de a implica copilul în deciziile care îl privesc.

Din punctul ăsta de vedere alăptarea sau co-sleeping nu sunt decât premize în favoarea stabilirii acelei legături strânse cu bebelușul, fără să fie nici neapărat necesare, nici suficiente.  De ceva vreme însă s-au dat diverse interpretări posibile ale AP, unele mergând spre extreme și care au dus la un renume puțin „sectar” al conceptului. În plus aceste interpretări sunt bazate de multe ori pe reguli destul de rigide, ceea ce din punctul meu de vedere contravine complet principiului important de a încuraja instinctul parental. Adevărul este că mulți părinți aplică instinctiv adevăratele principiile de bază ale AP, fără să știe că acestea poartă un nume (lucru de altfel absolut irelevant).

Merită menționat de asemena faptul că nici „extremele” de care vorbeam mai sus, cum ar fi cazurile în care mămicile alăptează timp (foarte) îndelungat și renunță la carieră câțiva ani pentru copii, nu sunt neparat dăunătoare. E important să  învățăm toleranță între părinți. Ceea ce e bun pentru un copil, nu e neapărat bun și pentru altul. Sfera normalului este destul de largă. Important este să nu propovăduiești alegerile tale ca literă de lege, fiindcă o legătură strânsă părinți-copii se poate formă și într-un alt cadru. Dacă începi să lucrezi când bebelușul tău are câteva luni, dar ești conștientă că după orele de lucru trebuie să-i dedici timpul tău, se cheamă că acționezi pe principiile educării prin atașament. Și nici nu ai să-ți resfeti copilul dacă ai să ajungi să-l alăptezi după vârsta de 1 an, pentru că ai simțit că încă este un pic bebeluș în unele privințe și încă are nevoie de acest gest din punct de vedere psihologic. Câte vreme nu îți vine peste mână să o faci, adică există un echilibru între dorințele tale și ale copilului, nu înseamnă că îți dictează copilul. Nu exista nici pericolul de a crea o dependență nefastă pe termen lung a copilului față de tine. E puțin simplist să asociezi un singur gest cu un aspect atât de complex al dezvoltării copilului.

Ideea de independență este mereu în centrul dezbaterilor legate de diversele modele de educație. La polul opus față de AP sunt metode de genul „cry it out”, în care copilul este educat oarecum „forțat” să accepte că părinții nu pot fi lângă el în momentul în care adoarme, de exemplu. Și că trebuie să descopere moduri de a se liniști singur. Unii părinți aplică tactici de genul acesta de la bun început, alții apelează la ele când o anumită schimbare devine necesară pentru confortul părinților (mama începe lucrul), iar alții le aplică la „vârsta medie” la care se consideră că bebelușul ar trebui să stăpânescă un anumit nivel de independență. Cu alte cuvinte părinții hotărăsc când ar trebui ca bebelușul (copilul) să facă un anumit salt în dezvoltare.

AP, în revans, susține că un copil devine mai ușor (și durabil) independent, dacă are o legătură de securitate și încredere cu părinții și pune focusul pe stabilirea acestei legături, cerând părinților să fie flexibili și să discearnă indiciile din comportamentul copilulului, care arată dacă acesta este pregătit sau nu pentru un anumit pas. Fiindcă fiecare copil se dezvoltă în propriul sau ritm la diferite capitole și constrângerile universale nu își au rostul.

Şi la final ce trebuie reținut despre AP? Concluziile în partea a treia.

Sursa foto: ifyoualsolove.tumblr.com

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.