7 ani de Belva, milioane de povești și de emoții
September 6, 2017
prietena mea geniala carte
Prietena mea genială în lumea bărbaților
September 8, 2017

Câți oameni poți să bagi în față, atunci când stai la coadă?

Despre pasiunea românului de a pierde ore în șir stând la coadă s-a tot vorbit. Îl știți pe membrul acela al familiei care întotdeauna trage bețișorul scurt și e nevoit să stea la coadă pentru un bon de ordine, ca să îi ușureze viața unui alt membru al familiei; care va sta și el la coadă, apoi, uitându-se neputincios cum se bagă în fața lui niște oameni, cu pile mai groase decât hârtia numerotată din mâna sa.

Dar ceea ce m-a lăsat fără cuvinte în vacanța asta a fost o întâmplare din Brașov, în fața minunatului Parc Aventura. Am ajuns de două ori acolo vara asta. Prima oară am fost cu copiii din tabără și am privit cu uimire cum coada de la casierie pentru adulți și copii peste 8 ani părea să nu aibă final. Noroc că atunci nu aveam treabă în direcția aia și am pornit spre spațiul amenajat pentru copiii sub 8 ani, unde nu era atât de aglomerat. Dar m-am interesat atunci și am aflat că în perioada aceea a anului, dacă nu te postezi în fața parcului măcar cu jumătate de oră înainte să se deschidă, nu prea ai șanse să te urci pe trasee fără să stai 2-3 ore la coadă la bilete.

De aceea, a doua oară, când am stabilit cu prietenul meu să mergem să ne încărcăm și noi cu nițică adrenalină, am pornit de la cazare spre parc cu o oră înainte. Ajunși acolo, am constatat că erau oameni și mai nerăbdători decât noi, care erau deja la a doua cafea pe bordura din fața intrării. Nu erau mulți dar tot nu eram primii. Ne-am luat și noi câte un suc și am așteptat ora cu pricina.

Nu m-a deranjat faptul că nu se formase cumva un rând, ci toți stăteam împrăștiați în fața porții de lemn. Nicidecum! Îmi propusesem să nu mă enervez și când se deschide poarta, să nu stau ca fraiera să mă dea toți la o parte, ci să îmi păstrez cât de cât locul cuvenit.

M-a deranjat în schimb atitudinea unor străini, care și-au băgat efectiv picioarele în timpul nostru pierdut acolo și s-au strecurat în fața noastră. Să dăm niște detalii, zic!

Cum stăteam noi și număram secundele, imaginându-ne deja cu zâmbetul până la urechi printre copaci și cu picioarele tremurânde pe toate traseele, oprește în spatele nostru o imensitate de autocar din care coboară peste 50 de oameni. Se vedea de la o poștă că nu erau „de-ai noștri” și dacă aveai probleme cu vederea, auzul te lămurea instant. Nu am să specific naționalitatea, să nu începeți să mă arătați cu degetul, dar pot să spun doar că la „tiroliană” ei spuneau „omega” și erau foarte gălăgioși. La nici un minut, mai oprește în spatele autocarului un microbuz, din care mai coboară încă vreo zece bucăți. Asta n-ar fi fost nimic, dacă oamenii conștientizau ce înseamnă respectul și politețea și își vedeau de locul lor la rând, acolo în spate. Numai că lucrurile nu au stat deloc așa.

Și-au ales un reprezentant, nu știu dacă tot prin metoda bețișorului mai scurt, dar cert este că l-au trimis în față, chipurile, să vorbească cu domnul de la poartă. Ajuns în față, a scos o hârtie din buzunar și a început să vorbească o engleză stâlcită, gesticulând din ce în ce mai mult și arătând în spatele său, spre mulțimea de compatrioți. Eu nu am înțeles exact ce spunea, dar l-am auzit pe un domn din dreapta mea cum a concluzionat: „Mda, e clar, ăștia intră în fața noastră. Domnul acela are o listă făcută cu peste 50 de oameni…”.

M-am întors spre prietenul meu și i-am zis: „când se deschide poarta, te grăbești și mergi spre dreapta, că acolo e casieria!”.

Așa am și făcut, dar Speedy Gonzales al listelor și-a făcut loc, naiba știe cum, și a ajuns tot în fața noastră. Și dacă ar fi terminat repede, poate treceam cu vederea și acest incident. Dacă era vorba doar să i se dea 50 de bilete la fel și să plece în plata Domnului, mai era cum mai era… numai că grupul lui era mixt: de la copii de 12 ani, la moșuleți de 70. Și uite așa, chiar dacă eram a cincea persoană la rând, am stat o oră, până s-au lămurit ăia câți sunt, câți se urcă pe trasee și câți nu, câți au voie pe traseele mai complicate și câți nu, câți vor mănuși și câți nu… și după ce, într-un final, am crezut că i-a rezolvat pe toți, din spatele nostru au mai apărut vreo zece oi rătăcite, care ne-au tras niște coate zdravene, spunând „wit dă grup, wit dă grup”. Și mai stai 20 de minute, până îi rezolvă și pe ei…

Să nu mai zic că le-au făcut o grămadă de probleme tinerilor care lucrează acolo. I-am văzut pe săracii băieți cum alergau dintr-o parte în alta și țipau în stație, pentru că „simpaticii” copilași din „simpaticul” grup se urcau pe trasee pe care nu aveau voie și angajații erau nevoiți să se urce după ei și să-i dea jos…

Iar întrebarea mea e următoarea: cam care e limita de bun simț atunci când ești ales să stai la coadă pentru un grup de persoane? E normal oare să ai dreptul să bagi atâția oameni în față, doar pentru că ai fost tu șmecher și ai prins un loc bun la rând?

Poate din punctul lor de vedere e normal. Înțeleg și ideea că au venit organizați și era musai să se încadreze cu toții într-un anumit orar, dar noi, restul, cu ce am greșit?

 

sursa foto: revoblog.ro

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.