Era un ianuarie cu multă zăpadă, plin de planuri îndrăznețe și vise noi. Împleteam visele mele deasupra unui lighean, în care spălam cearșafurile de pe patul nostru. Atunci a intrat el pe ușă. Am alergat să-l întâmpin. El s-a ferit de brațele mele atât de dornice de îmbrățișările lui care erau din ce în ce mai rare. Nu mi-a spus „bună”, nu m-a întrebat ce fac, mi-a spus doar “pleacă, am pe altcineva”.

         Nu era un secret nici pentru mine că nu eram o femeie iubită, dar cumva mă gândeam că tot menajul și bucătăreala mea pot cumpăra atenția lui, ca să nu zic iubirea lui. Am început să plâng și am ieșit fugind din casă. Aveam în picioare doar șosete. Fugeam prin zăpada adâncă și rece fără să văd nimic în față. Am ajuns lângă un copac. M-am răsturnat la poalele lui și i-am lăsat toate lacrimile mele pline de durere.

În timpul plânsului meu profund, mi-am amintit de mama. Venisem într-o zi de la școală, înghețată bocnă. Nu-mi simțeam deloc picioarele. Mama a început să-mi sufle tălpile cu toată căldura corpului. Mi se făcuse pielea de găină, nu de la frig ci de la iubirea caldă a mamei care-mi invadase trupul.

A doua zi mi-am strâns lucrurile și am plecat. Am suferit mult, poate un an, poate doi.  Am trecut prin multe stări, de la ură la răzbunare, de la răzbunare la dor, de la dor la resemnare, la suferință, până am ajuns la o împăcare cu destinul, poate chiar la un soi de indiferență.

                          E drept că aveam inima frântă, speranța concediată,  

                           pereții unei singurătăți care mă purtau pe valurile disperării.

                           Dar timpul vindecă rănile, în cazul meu acest proverb a înviat!

Mi s-a împiedicat destinul într-un hol cu doi pereți diferiți, unul al iubirii, altul al neiubirii. Holul s-a surpat, pereții au căzut o dată cu sufletul meu. Mi-a fost greu să mă ridic dintre dărâmături, dar deja hotărâsem că durerea rămânea în mânile trecutului.

Și-atunci când sufletul meu se elibera tot mai mult din propriile mele frici și panici,  am înțeles că acel “pleacă” a fost cel mai frumos pleacă din viața mea, oricât de paradoxal s-ar privi frumusețea cu durerea.  Pe moment m-a întemnițat puterea lui, dar mi-a deschis o mulțime de alte uși: cea a libertății, a iubirii de sine, a iertării, a curajului, a bucuriei, a încrederii. Acel pleacă mi-a adus tot ce am astăzi și m-a făcut cine sunt. Astăzi privesc cu recunoștință spre drumul împlinirii mele, care s-a încăpățânat să se sfărșească acolo unde-am văzut eu sfârșit!

 

sursa foto: pixabay

August 8, 2017

Recunoștință pentru eșecurile mele sentimentale

      Era un ianuarie cu multă zăpadă, plin de planuri îndrăznețe și vise noi. Împleteam visele mele deasupra unui lighean, în care spălam cearșafurile […]
July 21, 2017
ntimitatea-în-cuplu-cu-copii

Un copil nu salvează o relație

Înainte de a fi mamă, auzeam tot soiul de aberații pe la diverși cunoscuți sau chiar la televizor ori prin articole. Replici telenovelistice de genul îi […]
July 3, 2017
pizza

Când preferi o gură de pizza decât de… el

Pe la jumătatea lunii iulie dau o fugă până la București, ca să particip la un eveniment, dar și ca să mă văd cu o mulțime […]
May 29, 2017
personalitate

Ați auzit de cuplurile cu o singură personalitate?

Știți cuplurile alea de sunt peste tot împreună, fac totul împreună și au toate lucrurile la comun? Cuplurile alea de folosesc același cont pe Facebook cu […]