M-am așezat pe un scaun la balcon. Aveam în față marea liniștită cu valuri ușoare născute din adierea vântului. Am închis ochii ca să-mi dau seama că nu visez. Vântul îmi mângâia fața bronzată de soarele măreț și generos, cu care mă-mprietenisem mai mult ca niciodată.

             Atât de furată am fost de liniștea mării încât nici n-am apucat să-mi dau seama deodată cât de tare-mi intrase sub piele. M-am așteptat să mă-ncălzească acolo unde eram rece, să mă liniștescă acolo unde locuia zbuciumul, să mă-ncarce de energie acolo unde sălășluia oboseala.

                              Liniștea mării intra în mine ca un vârtej și-mi cotropea

                              fiecare celulă, fără să mă-ntrebe dacă eram pregătită

                              de neliniștea pe care mi-o aducea.

Îmi scoase pe rând fiecare mască și rămăsesem goală. Nu-mi era bine, eram obișnuită cu măștile mele. Deveniseră atât de ale mele.  M-au scos din multe situații, m-au făcut să accept un adevăr care-mi convenea, mă lăsau să mă justific de multe ori fără să fiu nevoită să apelez la adevăr. Pentru că adevărul mă durea de cele mai multe ori, iar acolo unde nu durea, nu era acceptat. În aceste condiții preferam confortul evitării adevărului.

Mă-mbătam cu apă rece și tocmai ea, marea, care este și ea apă,  mă trezea la realitatea pe care-o tot amânam.

Am întors privirea care se lăsase cucerită de un apus roșu-auriu. Măreția rotundă își lua rămas bun de la mine, pentru că aveam impresia că se uită fix în ochii mei. Apusul arunca sulițe aurii peste cer, peste munți, peste mare. M-a trecut un fior ușor de liniște. Încă mă uitam la măștile smulse din mine și nu mi se păreau atât de îngrozitoare. Mai îngrozitor mi se părea ceea ce vedeam în mine. Era ca și cum apusul trecuse prin mine și lăsase lumină, să pot vedea dincolo de pielea mea bronzată, dincolo de convingerile mele născute din frică și rușine.

Nu pot nici acum să cred câtă răutate, furie, invidie locuiește în mine. Și astea toate nu sunt măști…

Cel mai mare teritoriu al ființei mele este ocupat de nemulțumire.

M-am bucurat să văd totuși raze de iubire, de recunoștință, de iertare, de curaj, de acceptare, care luminează un pic ființa mea interioară. Sunt ferm convinsă că anume aceste raze m-au făcut să mă opresc din fuga mea de mine și să mă văd. Și fug de mine de mult timp, de când eram  o fetiță de 13 ani. M-am trezit într-o dimineață cu 30 de coșuri pe față și de-atunci m-ascund de mine, de oameni, de șanse. Acneea mea s-a tratat, dar mi-a rămas gluga aceea invizibilă, pe care-o pun pe față și fug de priviri și n-am curaj să privesc.

         M-am întors din vacanță, am în valizele încă nedespachetate măștile mele, dar vreau să învăț să trăiesc fără ele.  Vreau să pun multă iubire în nemulțumirea și furia mea, pentru că după ele se ascunde o fetiță mică care așteaptă să fie îmbrățișată și acceptată.

De la balcon am privit marea, nu mai era doar o întindere de ape, era lumină, scânteiere. De parcă toate nestematele lumii s-au aruncat în ea. Acestă strălucire am luat-o cu mine, ca să mă lumineze în momentele mele de întuneric și rătăcire.

Sursa foto: pixabay

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

August 24, 2017

Privind spre mare, am privit spre mine

                  M-am așezat pe un scaun la balcon. Aveam în față marea liniștită cu valuri ușoare născute din […]
August 21, 2017

Practici la limita moralității pe grupuri de Facebook – aveți grijă cui donați

Nu exişti pe Facebook dacă nu eşti şi într-un grup. Sau 10. Sau 100. Recunosc că şi eu sunt în câteva grupuri, primul din care am […]
August 19, 2017

Verdict: mutilare corporală. Facebook. True story

Bazat pe fapte reale! Facebook. Dau friend accept doar dacă are un profil de bun simț, interesant sau îmi este potențial client. Bărbații sunt cei mai […]
August 8, 2017

Recunoștință pentru eșecurile mele sentimentale

      Era un ianuarie cu multă zăpadă, plin de planuri îndrăznețe și vise noi. Împleteam visele mele deasupra unui lighean, în care spălam cearșafurile […]