Multă vreme am trăit în căutarea fericirii. Nu eram fericită înseamnă că nu erau buni cu mine oamenii la momentul respectiv, nu era o zi favorabilă din punct de vedere astrologic, bărbatul de lângă mine nu era cel potrivit sau nu era deloc, nu eram destul de bună, deșteaptă sau frumoasă.

Și-am trăit mulți ani fidelă acestei idei despre (ne) fericirea mea. Vedeam cum mă transform treptat într-o victimă a propriei nefericiri. Îmi spuneam că eu fac tot ce ține de mine, dar nu-mi merge oricum. Culmea, începusem să cred în toată aiureala asta. Când eu de fapt nu mișcam un deget, așteptam să cadă fericirea peste mine, ca perele în gura lui Nătăfleață!

Schimbam culoarea părului, schimbam blugii pe rochii, tenișii pe tocuri cui, dar erau toate fericiri scurte, fix cât țineau complimentele.

„Să nu crezi în tine înseamnă să închizi toate ușile care ți se deschid”, mi-a spus o prietenă. Am meditat mult asupra cuvintelor ei. Mi-a dat și o carte despre stima de sine s-o citesc cu băgare-n cap.

Mergeam de 2-3 ori pe săptămână acasă la prietena mea, ea avea un cabinet cosmetologic. Mă simțeam de parcă merg la psiholog. Ieșeam de la ea gata să răstorn  munții din loc. Are o forță miraculoasă în cuvinte  pe care o simți cum trece prin tine.

Mi-am luat tenișii din dulap, mi-am pus zâmbetul pe buze și am ieșit să cutreier natura. N-aveam iubit, n-aveam copii, în schimb aveam tot timpul din lume ( dacă fac excepție de cele 9-10 ore de oficiu) să construiesc casă gândurilor mele.

Prima dată mă bucuram cu adevărat de copaci, umbre, soare.

 Natura devenise locul meu de suflet. Ce mă mai jucam cu gândurile, cu rolurile, cu amintirile mele. În toată această joacă a meditației mi s-a născut cea mai binecuvântată credință. Îmi dădeam seama, cu mult entuziasm și cu multă dorință de schimbare,  că fericirea mea trăiește în mine.

Cum am trăit în ceață atâția ani? A venit și răspunsul. Dacă n-aș fi trecut prin această naivitate, crudă pe alocuri, n-aș fi cucerit fericirea care încolțea în mine.

Mi se părea miraculoasă forța gândurilor. În sufletul meu se-ncheiau toate bilanțurile cu trecutul meu. Undeva scria sfârșit, altundeva se semna recunoștința, dar peste tot era așternut un covor de visuri noi. Acolo urma să pășesc. Rebotezasem singurătatea în libertate și dintr-odată toate aripile frânte ale ființei mele, care se-mpleteau la picioarele mele, își luaseră zborul. Multe dintre ele, după un timp, s-au reîntors la mine sub împliniri, altele nu s-au mai întors niciodată.

Să nu credeți că dacă am cunoscut atunci lecția fericirii s-a schimbat toată viața mea, plutesc pe nourași pufoși și zbor cu fluturii. Nu! Fericirea e o provocare în fiecare zi, e recunoștința și mulțumirea pe care-o simt, pe care-o arăt.

Mă mai găsesc prinsă în pânzele nefericirii, mă văd uneori un balaur care scoate foc pe șapte guri și fum pe șapte nări, dar am intrat într-o horă din care nu mai ies. Hora fericirii și transformării de sine.

Fericirea e în inimile noastre, e atât de aproape de noi și totuși o căutam în depărtare, în oameni, în cadouri, în așteptări. E ca o pasăre pe care-o țin în palmă. O pot schimba oricând pe cea de pe gard sau o pot lăsa să zboare odată cu mine!

Sursa foto: pixabay

 

 

September 11, 2017

Cum am văzut eu fericirea de la balconul sufletului meu

            Multă vreme am trăit în căutarea fericirii. Nu eram fericită înseamnă că nu erau buni cu mine oamenii la momentul […]
August 24, 2017

Privind spre mare, am privit spre mine

                  M-am așezat pe un scaun la balcon. Aveam în față marea liniștită cu valuri ușoare născute din […]
August 21, 2017

Practici la limita moralității pe grupuri de Facebook – aveți grijă cui donați

Nu exişti pe Facebook dacă nu eşti şi într-un grup. Sau 10. Sau 100. Recunosc că şi eu sunt în câteva grupuri, primul din care am […]
August 19, 2017

Verdict: mutilare corporală. Facebook. True story

Bazat pe fapte reale! Facebook. Dau friend accept doar dacă are un profil de bun simț, interesant sau îmi este potențial client. Bărbații sunt cei mai […]