Ani la rând (începând de la 4-5 ani şi ajungând la 17) mi-am dorit cadou de ziua mea un animăluţ. Am încercat să îmi conving părinţii cu insistenţe, timide ce-i drept, pentru că ştiam că un NU e iremediabil. Trebuia să ajung cu tact la un răspuns. I-am ameninţat cu mielul în balcon şi viţelul în cadă – în ideea că o pisică li se va părea raiul pe Pământ. Am aplicat şi varianta “vă pun în faţa faptului împlinit”, dar nu a funcţionat.
Pisicuţa maro tigrat avea prea mulţi paraziţi – a reuşit să ni-i lase musafiri pe câţiva dintre ei – şi lacrimile mele sufocate de suspine nu au reuşit să o convingă pe mama că avem nevoie de un nou membru în familie. Astfel, m-am întors cu pisica la vecina care mi-o dăduse. Trist moment. Încă simt gustul amar al lacrimilor şi durerea din piept.

Dar am reuşit să îi impresionez pe ai mei: un acvariu cu peşti, cadou surpriză. Doar că surpriza a fost a părinţilor: “Eu vreau un animăluţ pe care să îl ţin în braţe. Să îi simt căldura.”. Şi, astfel, tata s-a ales cu prieteni … Pe principiul nativii peşti la peşti trag.
Şi atât de tare i-am impresionat pe ai mei, încât … Mi-au făcut cadou peruşi. Bucurie mare. În sfârşit ceva care emană căldură şi care poate fi ţinut în braţe. Şoc! Ciupesc. Şi o fac dureros de rău. Tati, mai avem doi prieteni pentru tine!

Ne-am calmat, şi eu şi ai mei. Aparent, doar ai mei. Muhaha!

Pentru că în viaţa mea a apărut Sophie. Încă mă întreb cum am acceptat-o, pentru că în anii ce-au trecut, dorinţa s-a transformat într-un soi de spaimă: ceva mic şi neajutorat care să depindă de mine, care nu sunt convinsă că ştiu să am grijă de mine? Am simţit frica atunci când am ţinut-o prima dată în … palmă, pentru că nu aveam ce ţine în braţe la o vârstă de mai puţin de 1 lună şi jumătate.
Dar ea a fost mult mai calmă decât mine. Cu o curiozitate şi o viteză incredibile, a inspectat în primele 5 minute teritoriul, s-a aşezat la picioarele mele şi hai la joacă. Toarce mult, zgârie şi muşcă şi mai mult – mă întreb uneori dacă nu e căţel – iar sentimentul pe care îl am când mă aşteaptă la uşă după o zi lungă şi nu pleacă până ce nu o iau în braţe, e greu de explicat. Nici eu nu îl înţeleg foarte bine încă. Învăţăm să ne acceptăm una pe alta.

Şi, da. Tata nu s-a calmat: “Cum? Raluca are pisică? Avea destul timp de toate şi pisica îi mai lipsea?”. Dar o să îl cucerească. E o vrăjitoare albă şi pufoasă.

Sursa foto: arhiva personală

June 25, 2015

O relaţie fără cuvinte

Ani la rând (începând de la 4-5 ani şi ajungând la 17) mi-am dorit cadou de ziua mea un animăluţ. Am încercat să îmi conving părinţii […]
June 24, 2015

Tu, durule!

Parcă ai vrea să fie a ta, dar nu ești sigur că te-ai opri la ea. Dacă apare una mai valabilă între timp? Iar să o […]
April 30, 2015

Ești cea mai…

… importantă, frumoasă, deosebită sau poate doar “cea mai potrivită”? Personal, întodeauna mi s-a părut falsă afirmaţia “eşti cea mai importantă persoană din viaţa mea!” în […]
April 20, 2015

Ce facem cu amintirile?

Întodeauna trecutul ne defineşte. Suntem persoanele de astăzi datorită unor experienţe pe care le-am avut şi a unor oameni pe care i-am întâlnit. Acel clişeu conform […]