După ce am intrat la facultate, mândră nevoie mare, am început să mă gândesc foarte serios la ce activităţi îmi vor umple mie timpul. Ca să fiu sinceră, nu m-a dat niciodată sistemul de învăţământ pe spate, aşa încât încă din liceu aveam tot felul de alte preocupări pe lângă cele 7 ore de ”mers la şcoală”.

Dacă în liceu am făcut de la proiecte de caritate şi proiecte sociale până la concursuri de eseuri şi lansări de reviste şcolare, pe timpul facultăţii voiam mai mult. Şi pentru că nu sunt nu eram pregătită să-mi iau responsabilitatea unui job, am zis să mă înscriu într-un ONG. Aveam de ales între unul de care mai auzisem şi cu care mai interacţionasem şi unul ce avea activitatea bazată pe domeniul meu de studiu.

Am mers la ambele interviuri, am intrat în ambele ONG-uri. M-a atras unul singur şi nu pentru că eram eu capabilă să discern foarte bine relevanţa activităţilor pentru dezvoltarea mea personală (trebuie să menţionez că sărbătorirea intrării mele la facultate a durat un pic – vreo câteva luni, să fiu mai exactă), ci pentru că m-au atras oamenii de acolo.

Experienţa de început?

Multă agitaţie, multă lume nouă. Multe jocuri de cunoaştere, multe ieşiri la suc. Petreceri peste petreceri, grupuri peste grupuleţe. Glume interne şi solidaritate prietenească la ele. Training-uri de „Hai să ne cunoaştem între noi”, training-uri de pregătire, training-uri de specializare, trainiguri de “hai să înţelegeţi ce căutaţi voi aici”.

În primele 3 luni, am strâmbat din nas la fiecare element al culturii organizaţionale, la fiecare dans ciudat, la fiecare joc copilăresc, la fiecare tentativă a “membrilor vechi” de a ne integra. Au urmat primele mini-proiecte şi primele eforturi. Am trimis mailuri la care nu mi se răspundea, am ţipat la oameni pe care nu-i cunoşteam, mi-am băgat picioarele de atâtea ori:

“Ce tot atâta voluntariat?”

Undeva spre sfârşitul acelor 3 luni, am tras o linie şi am văzut ce-am adunat: mailuri de încurajare, 2 conferinţe care mi-au schimbat complet viaţa şi perspectiva asupra ei, amici din toata ţara, oameni competenţi de la care puteam învăţa, mediul potrivit pentru a mă dezvolta profesional şi personal, o prietenă foarte bună cu care am împărţit ultima sticlă de bere şi ultima felie de cozonac. Dacă pare puţin, adaug aici o mulţime de oportunităţi pentru viitorul meu, inspiraţie pentru ce vreau să fac mai departe. Am auzit poveşti ale unor oameni incredibili, cu aventuri de necrezut.

Cel mai important, îmi găsisem locul. It was that sense of belonging. Devenisem membru AIESEC.

September 7, 2010

Ce tot atâta voluntariat? (1)

După ce am intrat la facultate, mândră nevoie mare, am început să mă gândesc foarte serios la ce activităţi îmi vor umple mie timpul. Ca să […]
September 7, 2010

Dezordinea din viața bărbaților

Se știe că femeile au multe păsărele. Da, eu recunosc. Trebuie să mă răsfăț în mai multe feluri, nu? Ei, una dintre aceste păsărici se referă […]
September 7, 2010

Salonul meu de acasă

„Nu există femei urâte, ci doar femei neîngrijite”. Aceasta este una dintre expresiile mele preferate, deoarece nu cred că frumuseţea nu ţine cont de câteva principii […]
September 6, 2010

Karaoke cu prietenii

Eu sunt absolut topită după Karaoke. Pe lângă faptul că fredonez tot timpul câte ceva, de fiecare dată când începe o melodie încep și eu să […]