Am devenit mamă la vârsta de 23 de ani. Când mi-am văzut băiatul pentru prima oară, am trăit nu numai un șoc, dar și un prim sentiment de negare a proprie-mi condiții. A doua zi a fost la fel. A treia zi aidoma. Abia când am ajuns acasă, cu dureri până la Dumnezeu și înapoi, și i-am făcut prima baie am simțit că sunt mamă.

Nu plângea cine-știe-ce. Nu era pretențios. Era un scump și abia atunci am înțeles că eu eram pentru el mai vitală decât apa.

La șase luni s-a întors prima oara pe burtă, singur. La zece luni a început să schițeze primele cuvinte. La 1 an a mers singur în picioare. La 1 an și ceva râdea cu o poftă nebună, mă striga prin casă, descoperea desenele animate.

Undeva pe atunci, nu știu exact unde, când și cum, i s-a rupt filmul. Nu mai răspundea, nu mai conștientiza. Era vesel și interacționa cu noi, familia lui apropiată, dar era ca o păpușă cu sunete.

Mergeam cu el în parc şi se juca singur cu pietre şi beţe. Erau zile în şir în care nu aveam voie să ieşim din casă fără o sticlă goală, în care să bage pietricele găsite pe jos. Nu vorbea, nu răspundea la nume nici măcar din a doua sau a treia strigare. Nu făcea contact vizual decât forţat.

Mergea pe vârfuri mereu şi-şi flutura mâinile. Alerga în cerc. Era mai interesat să alinieze jucăriile sau să le trântească decât să se joace adecvat cu ele. Nu imita pe nimeni din jurul lui, nu reacţiona la sunete sau la oameni.

Pur şi simplu, era un copil extrem de cuminte şi izolat, care reacţiona la interacţiunea cu mine doar din când în când, cel mai mult dacă primea ceva de mâncare la schimb. Când m-am întors din prima şi ultima vacanţă în care am fost doar cu soţul meu de când l-am născut pe Remus, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg cu el la pediatra lui.

Dânsa ne-a spus că nu are nimic copilul, că este normal să fie aşa la doi ani, şi că în momentul în care v-a începe grădiniţa, totul va fi în regulă.

Pe măsură ce se apropia toamna, diferenţele dintre el şi copiii din parc începeau să se vadă din ce în ce mai mult.

La doi ani și șase luni a fost diagnosticat cu autism infantil. La doi ani si opt luni a început să facă terapie comportamentală aplicată zilnic, timp de trei ore pe zi cu specialiști în domeniu, apoi am început și eu să fac cu el acasă, zilnic, câte două-trei ore, cât mă țineau balamalele. Practic, făcea cinci-șase ore de terapie ABA pe zi.

Ușor-ușor, a început să interacționeze adecvat, să vorbească, să gândească. A fost al naibii de greu și încă este. Diferența dintre atunci și acum e că am descoperit că am în mine resurse inepuizabile de răbdare, nervi, minte și optimism.

Remus m-a învățat să muncesc. Adică să muncesc cu adevărat. Ce crezusem eu că e munca era, de fapt, apă de ploaie.

Remus m-a învățat să am răbdare și să încerc până reușesc. Întotdeauna am vrut să știu de ce Thomas Edison nu a renunțat naibii la a inventa becul dacă tot eșuase de 999 de ori. Acum știu de ce.

Remus m-a învățat că orice lucru are șase dimensiuni și că dacă vreau să-l învăț ceva sau să simtă ceva, întâi trebuie să-i sparg acele noțiuni în pași cât mai mici înainte să am pretenția ca el să perceapă acel ceva cum e “normal” pentru mine.

Remus m-a învățat că oamenii vor să ajute, dacă știm ce să le cerem și cum, dar niciodată să nu renunț la ideea că soluții există, indiferent de problemă.

Remus m-a învățat ce înseamnă să iubești pe cineva mai mult decât viața.

Remus m-a învățat să ignor oamenii răi și să încerc să învăț ceva productiv chiar și de la un melc.

Remus m-a învățat că autismul nu te definește. Este ceva ce ai și de care poți să scapi, așa cum e cu bâlbâiala sau frica de păianjeni.

Remus este un copil cu nevoi speciale printre alți aproape 100 de care încerc să am cât mai multă grijă în fiecare zi. Nu mi-aș schimba rolul din prezent pentru nimic. El m-a învățat să-mi aduc la realitate visele.

Cândva, el o să citească rândurile astea și sper că va înțelege un singur lucru din ele – poți să fii victimă sau poți să fii erou atât pentru tine, cât și pentru cei din jurul tău. Depinde numai de tine ce alegi să fii și ce vrei să înțeleagă copilul tău din viața asta.

Eu vreau să fiu erou pentru copilul meu, ca să fie și el unul pentru alții. Tu ce alegi să fii?

 

Sursă foto – http://blindgossip.com/

October 12, 2016

Tu ce alegi să fii?

Am devenit mamă la vârsta de 23 de ani. Când mi-am văzut băiatul pentru prima oară, am trăit nu numai un șoc, dar și un prim […]
September 30, 2016

Cum s-a auzit Belva prima dată la radio

După cum deja știți, iar dacă nu știați aflați acum, Belva este de astăzi și la radio. Și nu oriunde, ci pe 105 FM, mai exact […]
September 23, 2016
bebe-vaccinat

Vaccinarea copilului NU este o decizie personală

Cu siguranță doar citind titlul mulți îmi vor sări în cap pe motiv că sunt exagerată, că port ochelari de cal și că le încalc libertatea […]
September 16, 2016
mama-fiica

5 lucruri pe care le-am învățat despre mine de când sunt mamă

Au trecut deja 6 luni de când am trecut prin aventura unei nașteri, care nu a decurs nici pe departe așa cum mi-am imaginat-o și dorit-o […]