“Trăiesc din tenis, deși urăsc tenisul, îl urăsc cu o patimă întunecată și secretă, și totdeauna l-am urât.” Andre Agassi
Simplu. În spatele oricărei povești de succes din spatele unui sportiv profesionist stau zeci de ani de muncă, de renunțări, de frustrări și neîmpliniri sau împliniri nedorite, urcușuri care te duc pe culmi și coborâri care te doboară, dacă nu ai un psihic bun, probleme diferite de sănătate care îți pun organismul în dificultate atunci când te aștepți mai puțin.
Agassi nu a fost o excepție. Împins de la spate de un tată dominator și irascibil, care și-a proiectat speranțele proprii de reușită și celebritate în copii (cu frații mai mari ai lui Andre a dat greș, Andre ar fi fost ultima lui șansă de împlinire), Agassi a fost toată copilăria, adolescența și mare parte din tinerețe un om nefericit și confuz, care nu s-a simțit niciodată confortabil cu realizările sale profesionale.
Impecabil pusă în cuvinte, structurată perfect și “săpată” în sufletul și amintirile lui Agassi de către scriitorul J.R. Moehringer (autor al propriei biografii, “Dulcele bar”, o minunăție literară), povestea vieții lui Agassi ți se dezvăluie într-un stil captivant, uneori plin de umor negru, alteori de emoție și tristețe.
Mărturisesc că am ajuns la “Dulcele bar” la recomandarea profesoarei de storytelling, Liviana Tane, căreia îi mulțumesc, după care am aflat despre “Open”.
Cartea nu m-a dezamăgit. Am citit-o într-o zi și jumătate pentru că am vrut să cunosc omul din spatele tunsorii “Agassi” (cu chică, dacă vă amintiți), a celui care juca tenis în pantaloni scurți de blugi, a fost căsătorit cu Brooke Shields și, în prezent, cu Stefi Graf.
Mi-a plăcut. Mult. Vă las un fragment:
“Oamenii întreabă de multe ori cum e această viață în tenis și niciodată nu pot să o descriu. Dar acest cuvânt e cel mai aproape. Mai mult decât orice, e un vârtej care te prinde, captivant, îngrozitor, uimitor. Exercită chiar și o vagă forță centrifugă împotriva căreia m-am luptat timp de trei decenii. Acum, culcat pe spate sub stadionul Arthur Ashe, ținând de mână un adversar învins și așteptând să vină cineva să ne ajute, fac singurul lucru pe care îl pot face. Nu mă mai lupt împotriva ei. Doar închid ochii și privesc.”