În general, prefer să nu îmi exprim părerea despre cazurile foarte mediatizate. Am o părere pe care o discut cu apropiații, în cercurile de networking offline, însă prefer să nu îmi expun public, online gândurile, trăirile, supărările și să trezesc sute de comentarii care spun toate același lucru.

Însă există un subiect care m-a determinat să ies din acest tipar și să scriu câteva rânduri, din respect pentru niște oameni minunați și din silă pentru un sistem care dă rateuri. Da, este vorba despre accidentul de avion din Munții Apuseni, cu 7 pasageri plecați într-o misiune de salvare, care s-a soldat cu moartea pilotului Adrian Iovan (pe care îl admiram ca om de ani de zile) și a Aurei Ion, o tânără studentă la medicină militară care, în inocența ei, voia să salveze lumea.

Recunosc că au fost scene care m-au făcut să plâng, să mă cutremur și să îmi ridic zeci de întrebări care încep, inevitabil, cu ”de ce”. Recunosc că îmi iubesc la nebunie țara și mă zburlesc de fiecare dată când aud comentarii negative la adresa ei. Dar acum a durut prea tare. Acum șocul a venit din fiecare amănunt văzut, auzit și citit. Și e ca un film horror în care trăim toți scene de groază.

Să vezi 400 de săteni mobilizați singuri, plecați în căutarea a 7 oameni necunoscuți pe o vreme geroasă, să vezi cum avionul a fost găsit de săteni și nu de autorități, să vezi cum oameni simpli și-au dat hainele de pe ei ca să îi încălzească pe răniți, să vezi cum resturile avionului au fost cărate cu tractorul tot de săteni, să vezi că autoritățile nu pot descifra un mesaj de localizare, să vezi cum autoritățile nu sunt pregătite pentru o situație de criză… îți ridici întrebări cu un gust profund amar de tristețe și furie.

Aș vrea să văd un om responsabil care să spună: ”Da, este vina mea sau a instituției pe care o conduc”. Deși o demisie sau mai multe și chiar identificarea vinovatului nu ar putea schimba cu nimic tragedia întâmplată și imaginea negativă pe care și-au creat-o autoritățile.

Te gândești inevitabil ce ar fi fost dacă erai TU în locul lor, dacă mureai de frig pentru că autoritățile nu te-au găsit la timp, deși tu ai trimis neputincios multe semnale de ajutor. Te gândești cum ar fi fost dacă era altcineva în acel avion și cât de repede s-ar fi ajuns acolo. Te gândești în ce alte cazuri groaznice autoritățile sunt nepregătite și e foarte posibil să moară alți oameni, pentru simplul motiv că un domn în funcție, cu o mașină luxoasă, care nu își poate ține singur nici umbrela, spune cu nonșalanță că nu este nevoie de o celulă de criză.

Voi încheia acest articol cu aceeași doză de tristețe ca la început și cu un status pe care l-am văzut zilele trecute pe Facebook la Florin Ghețău: ”Nu m-ar mira ca raportul celulei incompetenților să constate că sătenii au ajuns prea târziu la locul accidentului”…

Dumnezeu să vă odihnească în pace, Adrian Iovan și Aura Ion!

Sursa foto: thepochtimes.com

January 26, 2014

De data asta doare prea tare…

În general, prefer să nu îmi exprim părerea despre cazurile foarte mediatizate. Am o părere pe care o discut cu apropiații, în cercurile de networking offline, […]
January 22, 2014

A revenit Belva!

Da, știm, a trecut ceva timp de când nu ne-am mai văzut. Ne-am mai relaxat și noi în vacanța prelungită, am făcut modificări de echipă și […]
April 26, 2013

Mi-e dor să plimb vaca

Da, ați citit bine! Mi-e dor de acea vreme a copilăriei în care duceam vaca la păscut, beam lapte direct de la sursă și alergam desculță […]
April 1, 2013

5 farse din media care au făcut istorie

Ce-ai spune dacă ai face cuiva o farsă atât de bună încât să rămână în istorie? Unii chiar au reușit și farsele lor sunt luate ca […]