De curând m-am întors din concediu. A fost minunat de relaxant, deconectant, odihnitor și mi-am încărcat bateriile cu multă energie pozitivă și sufletul de frumos. Un singur lucru mi-a umbrit câteodată bucuria de a fi în locurile minunate pe care le-am vizitat: nesimțirea unor oameni.

 
Mai întâi a fost un incident. Am trecut cu vederea. Apoi altul, apoi altul… și tot așa. Până la un moment dat când am exclamat în mintea mea: “I am so going to write about this!”. Și iată-mă “spunându-mi” offfff-ul!
Am crezut că nesimțirea e o boală a românilor la modul general, dar am avut ocazia să constat că “afecțiunea” asta nu ține cont de naționalitate, se lipește de unii ca râia și nu mai scapă de ea. De fapt cred că nici nu vor să scape. Lor le e bine așa. Si ce dacă îi deranjează pe alții?

 
Mai întâi am avut parte de îmbrânceli și oameni care se băgau în fața mea la rând pentru a cumpăra bilete la muzee. Nu înțeleg nici acum unde era graba? Nu e ca și cum exponatele fug undeva sau își pierd din stălucire și din semnificație cu fiecare minut care trece. Apoi am constatat că eu și soțul meu, am fost singurii, dintr-un grup de 20 de oameni, care am plătit taxă foto. Iar ceilalți, pe lângă faptul că ignorau personalul muzeului la avertismentul că li se vor confisca telefoanele dacă vor continua să fotografieze fără a avea taxa plătită, se îmbrânceau și blocau orice posibilitate pentru noi de a face o fotografie decentă. Și surpriză: nu toți erau români!

 
La pensiuni, erau și familii cu copii! Înțeleg, pe copii nu îi poți opri din a fi zgomotoși în jocurile lor. Ba chiar mă amuzam și eu ascultându-i. Dar de la adulți ai pretenții să îi respecte pe cei din jur și regulamentele (care sunt chestiuni de bun simț) unităților de cazare și să păstreze un minim de liniște pe holurile pensiunii, să strângă după ei în bucătăria pe care tocmai au folosit-o și pe care au găsit-o curată, să nu lase prosoapele folosite pe podea, să închidă ușile după ei și așa mai departe.

 
Asta îmi amintește de filmele în care câte o mamă (casnică sau nu neapărat) umblă prin toată casa cu un coș pentru rufe în brațe și culege din toate camerele și băile haine și prosoape de pe jos. Oare ele nu aveau nici un fel de demnitate și le plăcea să fie menajere în urma tuturor celor din casă, sau nu și-au educat măcar copiii să pună naibii hainele în coșul de rufe dacă sunt murdare, nu să aștepte să strângă altcineva în urma lor?

 
Acestor specimene de oameni le lipsește educația? Sau chiar dacă a încercat cineva să îi educe nu s-a prins nimic de ei? Ne vom civiliza vreodată? Vom învăța să ne respectăm reciproc? Sau sunt eu idealistă și cred prea mult în zicala “Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”?
Sursa foto: www.cw39.com

September 8, 2015

Nesimțirea – boală incurabilă

De curând m-am întors din concediu. A fost minunat de relaxant, deconectant, odihnitor și mi-am încărcat bateriile cu multă energie pozitivă și sufletul de frumos. Un […]
September 7, 2015

Suntem niște țațe, doamnelor!

Dacă ai întreba orice femeie de pe stradă ce părere are despre bârfă, ți-ar ieși la socoteală că România e o țară plină de măicuțe, care […]
September 6, 2015

5 ani de Belva

Puțini știu cum a apărut Belva și puțini știu cu adevărat toate dedesubturile ei. Adevărul e că, acum aproape opt ani, când l-am cunoscut pe actualul […]
September 5, 2015
belvele

Mândră să fiu o Belvă

Nu am foarte mult timp de când am intrat în clubul Belvelor, dar mă bucur foarte mult că am făcut-o și că am cunoscut femeile simpatice, […]