Nina Simone, artista, mi-a fost dragă mulți ani fără a face o pasiune puternică pentru ea așa cum am făcut pentru alți artiști. La sfârștiul iernii însă am dat peste filmul  biografic ”Nina”. La final de film, pentru prima dată în viață, am răsuflat adânc și îmi părea că aerul nu îmi ajunge și îmi zâmbeam căci îmi găsisem un model.

Poate pe tine nu te-a bântuit acest temă a modelul pe care să îl urmezi în viață. Pe mine da. Pentru că mereu am crezut/mi s-a spus că este bine să ai un model, o persoană care să te ghideze, un mentor, un duhovnic, poți să îi spui cum vrei. Prin adolescență îmi spuneam că cea mai potrivită persoană pentru acest rol ar fi un profesor, un coleg mai mare, dar cu cât ajungeam să cunosc aceea persoană îmi dădeam seamă că nu mă mulțumește suficient. Totuși cea mai statornică figură în adolescență mi-a fost Mircea Eliade (scriitor ce ajunsese să mă frustreze după ce am împlinit 18 ani pentru că el la aceeași vârstă cunoștea deja succesul).

După un timp am renunțat să mai caut, convinsă fiind că deja nu mai am nevoie de așa ceva și că îmi sunt mie suficientă. Totuși ”Nina” m-a făcut să strig în mine de fericire că o găsisem…Ea…femeia cu  zero șanse de reușită, cea care a văzut prima dată un alb pe la șase ani, născută într-o familie religioasă, respinsă la facultate din cauza culorii pielii, trecută prin două căsătorii.

 

Nina cea care s-a visat pianistă și a ajuns să cânte altceva și tocmai de asta și-a luat pseudonimul care a consacrat-o. Nina care a luptat pentru drepturile oamenilor.

Dar nu de Nina aceasta de zahăr mi-a plăcut, ci de cea de sare, de cea amară și capricioasă. Mi-a plăcut de Nina care a trecut peste soțul ei abuziv, peste condiția de om de culoare, dar cel mai mult mi-a plăcut de Nina care a împușcat copilul vecinilor ei pentru că ”o deranja”, de cea care era bipolară încă de la începutul carierei, de Nina care părăsea scena dacă publicul continua să aplaude. Mi-au fost dragi frământările ei și firea năzuroasă, nemulțumirea și trufia, hotărârea și mai ales autenticitatea.

 

Acum îmi sunt atât de dragi melodiile pentru că îmi pare că zăresc în ele femeia aceasta imperfectă, tornada din viața ei. Mă răscolește până la rădăcini vocea ei ce cântă acrobatic despre sentimente ample pe care de fapt le trăim toți.

Am găsit în ea o alta ca noi, ca mine, o femeie validă, sălbatică și bună în același timp, ce nu a fost privată de diverse mizerii ale vieții (ca noi toți) și a trecut peste toate așa cum a crezut ca este mai bine.

Cam atât despre Nina și mine.

 

Sursa foto: http://www.crocomag.com

 

August 11, 2016

Eu și Nina

Nina Simone, artista, mi-a fost dragă mulți ani fără a face o pasiune puternică pentru ea așa cum am făcut pentru alți artiști. La sfârștiul iernii […]
July 21, 2016

Lumea ca poveste pe repeat

Nisa. Ankara.Bruxelles. Paris. Irak. Bangladesh. Pakistan. Iordania (Jordan). Orlando,SUA. Irak. Bangladesh. Afghanishtan. Pakistan. Irak. Yemen. Bruxelles. Irak. Coasta de Fildeș. Nigeria. Camerun. Somalia. Pakistan. Burkina Faso. Somalia. […]
July 9, 2016

Când scrii?

De ceva vreme am senzaţia că sunt într-o găleată fără picătură de inspiraţie. Nici un cuvânt nu iese, nici o idee de articol, vid total. Dacă […]
April 12, 2016
copilul de nota zece

De ce școala nu te învață tot?

Copilul de nota zece. Eu am fost. Într-un fel am fost de zece și când am fost de opt sau de nouă pentru că doar la […]