Îmi plac cărţile. Mult. Poate prea mult. Îmi place să le admir, să le răsfoiesc, să le cumpăr sau să le împrumut şi apoi să le citesc pe îndelete. Totuşi, în ultima vreme, lipsa timpului m-a forţat să apeleze la lecturi mai uşurele. Nu mă refer la literatura de duzină, la acele cărticele a cărui final l-ai prevăzut încă de la pagina 10, vorbesc despre operele care rămân în sufletul tău pentru totdeauna şi a căror acţiune este profundă, dar destul de clară pentru a putea fi înţelease şi citite cu uşurinţă. A trecut foarte mult timp de când nu am mai dat peste un roman cu adevărat profund, care să-mi solicite întreaga atenţie şi să-mi trezească toate simţurile.

Când am citit Viaţa pe un peron de Octavian Paler mi-am dat seama că mi-am pierdut din răbdarea şi capacitatea necesare pentru a înţelege complexitatea romanelor psihologice. Aşa că după vreo 2 săptămâni am citit-o din nou. În timpul primei lecturi am fost, ca de obicei, concentrată pe acţiune, pe extragerea aspectelor raţionale ale evenimentelor, dar abia după ce am citit-o a doua oară mi-am dat seama că, de fapt, esenţial este mesajul transmis, şi mai puţin evenimentele propriu-zise.

Viaţa pe un peron este o meditaţie asupra destinului uman, o călătorie plină de simboluri şi stări emoţionale. Cartea te determină să te priveşti obiectiv şi să încerci să îţi dai seama unde eşti şi încotro vrei să te îndrepţi. Mai mult decât atât, opera lui Octavian Paler te îndeamnă la acţiune “Îţi trăiesti viaţa sau o înţelegi? Una din două. Nu poţi, se pare să le ai pe amândouă în acelaşi timp”.

Nu are rost să vă descriu acţiunea, pentru că Viaţa pe un peron trebuie simţită, nu povestită. Vă spun doar că în această carte am găsit unul din cele mai interesante şi complexe citate de până acum: “Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren… eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prinda nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastra este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar şinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi.”

Lectură plăcută!

Sursa foto: dol.ro

November 28, 2012

Viaţa pe un peron

Îmi plac cărţile. Mult. Poate prea mult. Îmi place să le admir, să le răsfoiesc, să le cumpăr sau să le împrumut şi apoi să le […]
November 20, 2012

Din memoriile unei zăpăcite

Sunt sigură că vă amintiţi cu toţii articolul drăgălaş al lui Ines despre zăpăceala care îi tot dă bătai de cap. La momentul respectiv m-am gândit […]
October 25, 2012

Casă, a naibii casă! (I)

Locuiesc într-o casă care mă urăşte! Deşi iniţial m-a ademenit cu o atitudine caldă, luminoasă şi primitoare, după nici 3-4 zile de la instalare şi-a scos […]
October 10, 2012

Azi iubesc toamna

Întotdeauna am fost de părere că toamna este un anotimp mohorât, dominat de ploi reci, nori gri și temperaturi scăzute. În plus, vântul aspru, copacii dezgoliți […]