Mai nou m-a cuprins şi pe mine patima blogurilor şi de fiecare dată când am ocazia încerc să mă relaxez citind câte o postare pe ici-colo. Zilele trecute, atenţia mi-a fost atrasă de o afirmaţie foarte interesantă ce conţine un adevăr pe care, de cele mai multe ori, unii dintre noi îl conştientizăm prea târziu “la 20 de ani, anticipezi cu teamă ce va gândi lumea despre tine, la 40 de ani nu-ţi mai pasă ce gândeşte lumea despre tine, iar la 60 de ani îţi dai seama că, de fapt, lumea nu s-a gândit la tine niciodată”.

Deşi mă pot lăuda cu faptul că nu am fost niciodată genul de persoană care ia decizii sau  acţionează doar de dragul de a fi populară sau pentru că aşa spune lumea că e musai, trebuie să recunosc că au fost destul de multe situaţiile în care m-am întrebat ce reacţie vor avea unii cu privire la acţiunile şi vorbele mele. Cred că pentru mine părerile altora au fost întotdeauna un factor inhibant. Mă trezeam deseori spunând “nu pot să fac asta, oare ce-o să spună?”, “o să creadă că sunt o nebună”. Am permis ca zilele să treacă fără să fac sau să spun ce aş fi vrut…de frică să nu fac sau să spun ceva greşit. Poate nu m-am lăsat eu influenţată de anturaj şi nu m-am apucat de fumat doar pentru că aşa era cool prin liceu, dar nici nu am avut curajul să renunţ la facultate când mi-am dat seama că vreau să fac cu totul altceva. Mi-a fost teamă să nu fiu criticată…de colegi, cunoştinţe, rude.

Dar de ceva vreme, frica parcă a dispărut. M-am gândit eu bine şi mi-am dat seama că o singură viaţă am şi este dreptul meu să fac ce vreau. Toti suntem unici prin vorbe şi fapte şi am ajuns la concluzia că uneori este nevoie de curaj să ne asumăm unicitatea.

Aşadar, curaj găină! 🙂