„Nu le îngăduim decât copiilor şi nebunilor să fie sinceri cu noi; ceilalţi, dacă au îndrăzneala să-i imite, se vor căi mai devreme sau mai târziu.” E. Cioran

S-a tot scris pe Belva despre prietenie. V-am povestit şi eu câte ceva, ne-a împărtăşit şi Georgiana despre entuziasmul ei, iar Ines ne-a prezentat contextele în care ne facem prieteni.

Astăzi, însă, nu o să adopt un ton pozitiv. Pentru că nu mai ştiu sigur dacă ceea ce ne ţine împreună se numeşte cu adevărat prietenie. Ne zâmbim frumos unii altora, dar parcă totuşi nu ne interesează cu adevărat binele celuilalt. Mi se pare că orice relaţie legăm, rămâne la suprafaţă, nu mai merge în profunzime.

Eu am un defect mare: sinceritatea. Şi orice aţi spune voi, din păcate, intră în categoria lucrurilor cu care nu mai poţi să te mândreşti. Pentru că cei din jur nu caută sinceritate, caută aprobare. Acea persoană care să le dea dreptate, indiferent de deciziile luate.

Şi asta mă întristează. Dacă aripa sincerităţii abia se mai ţine într-un fir, aripa deschiderii către ceilalţi mi-a căzut de mult. A împărtăşi totul cu oamenii din jurul tău îţi poate aduce, de cele mai multe ori, lucruri rele. Ori interpretează totul greşit, ori îşi dau seama că, planurile tale viitoare sunt de fapt şi ceea ce vor ei să facă.

Cei care nu doar te laudă, ci şi te critică, sunt oamenii care te iubesc cu adevărat. Sunt cei care, deşi riscă să te piardă, încearcă să te oprească din a lua cele mai proaste decizii din viaţa ta. Iar dacă realizezi asta, eşti un norocos. A ţine ranchiună oamenilor faini doar pentru că nu te ridică mereu pe un piedestal e dovadă de totală imaturitate.

Şi dacă oamenii din jurul nostru vor să audă doar vorbe frumoase, ce facem? Devenim muţi? Ne lăsăm de sincerităţi şi apelăm la ochelari de cal?
Am întrebări la care mi-e tare greu să răspund, pentru că de prea multe ori mi s-a reproşat că felul meu sincer de a fi nu o să-mi aducă nici un beneficiu.

Explicaţi-mi voi. Cum spunem prietenilor să-şi facă propriile planuri de viitor şi să nu mai aştepte mereu să fie împinşi de la spate? Cum le explicăm că nu e interesant să-şi aducă partenerul peste tot, mai ales când se adună doar colegii singuri? Cum le arătăm că modul lor de a se îmbrăca nu îi avantajează deloc iar faptul că încearcă să imite pe altcineva nu e o opţiune? Îi spunem că relaţia asta o face mai slabă şi îi aduce doar lacrimi în ochi?

Dacă soluţie nu se găseşte, rămânem muţi…

Sursă foto: flickr.com

July 26, 2011

Să devenim muţi?

„Nu le îngăduim decât copiilor şi nebunilor să fie sinceri cu noi; ceilalţi, dacă au îndrăzneala să-i imite, se vor căi mai devreme sau mai târziu.” […]
July 25, 2011

Suntem simpatice, dom’le!

Ştiu, ştiu. Suntem rele, ambiţioase, nu acceptăm aproape niciodată varianta voastră de adevăr, vrem să dormim când petrecerea e în toi şi nu înţelegem de ce […]
July 22, 2011

Oraşul nimănui

Mă uit din când în când la ştiri şi văd numai veşti proaste. Preţuri mari, respect puţin şi oameni care nu mai ştiu pe ce drum […]
July 21, 2011

Astăzi îmi ondulez părul

Orice femeie este nemulţumită de ceva al ei. Unghii, faţă, picioare sau înălţime. La mine, aşa cum v-am mai spus şi în alt articol, părul este […]