Astăzi, privindu-i pe copii cum jucau un joc în limba engleză, mi-am adus aminte de cum a început totul; de cum m-am angajat și cum am petrecut săptămâni în șir pe internet, sperând să găsesc câteva indicii folositoare pentru viitorul meu ca profesor de limba engleză, la grădiniță.

Țin minte cât de emoționată eram când am pășit pentru prima oară în acea clasă. Am simțit 15 perechi de ochi mici și buclucași ațintiți asupra mea și m-am înmuiat. De la genunchi a plecat totul: un fior pe șira spinării, palme umede, brobonele pe frunte. Intrasem în panică. Cum încep? Cum le atrag atenția? Ce zic? Cum explic?

Tot ce citisem cu o seară înainte, toate gândurile din timpul nopții (căci vă dați seama că nu am pus geană pe geană…), tot dispăruse din mintea mea. Am scos din geantă niște carduri și le-am pus pe catedră. Educatoarea se uita sceptică la mine, cu un zâmbet viclean în colțul gurii. Știam deja ce gândește: „uite-o și pe fătuca asta. Nu rezistă mai mult de o săptămână în domeniu. Se vede pe ea! Stai s-o vezi cum o dă în bară!”. Am aflat, ulterior, că aveam dreptate.

Deh, majoritatea oamenilor fac așa! Puțini dintre cei care au experiență, în orice domeniu, îți vor întinde o mână de ajutor, atunci când te vor vedea începător și stângaci. Mulți îți vor spune „descurcă-te”, trăind cu impresia că ei s-au născut învățați și așteptând să eșuezi. Așa-s „oamenii”. Fiecare-și vede interesul.

Dar, revenind la prima mea oră de engleză, începutul a fost greu. Simțeam că mă preling pe covorul roșiatic și deja vedeam câteva steluțe verzi cum plutesc în fața ochilor mei. Apoi mi-am adus aminte de vorbele tatei: „atunci când simți că nu mai poți, mai fă un pas! Nu renunța doar pentru că ți se pare prea dificil; cu timpul, va fi din ce în ce mai ușor!”.

Și am început să vorbesc. Nu știam de unde îmi curg cuvintele, explicațiile, zâmbetele. Le vorbeam de parcă le-aș fi vorbit dintotdeauna iar ei mă ascultau de parcă le-aș fi predat de-o viață. Chicoteau, puneau întrebări, mișunau pe lângă mine, iar eu nu știam cum să fac să le satisfac toate curiozitățile în doar 30 de minute.

Acum, după aproape 2 ani de experiență în domeniu, după schimbarea locului de muncă, după multe modificări în metoda de predare și încercări peste încercări (de a nu o da în bară, așa cum erau convinși unii că o voi face), nu mai am niciun dubiu că va fi din ce în ce mai bine și din ce în ce mai ușor.

Intru cu plăcere la ora de engleză, de fiecare dată. Chiar și-atunci când am o zi mai proastă, entuziasmul și zâmbetele lor mă fac să alung orice gând rău. Nu de puține ori, când simțeam că nimic nu merge bine, intram în clasă și-mi săreau în brațe zeci de suflete poznașe; dându-mi energia de care aveam nevoie pentru a duce ziua până la capăt.

Ceea ce am vrut să scot în evidență, prin textul acesta, este că orice început este (mai) greu. Până înveți cum merg treburile, până afli toate substraturile, până descoperi toate cheile, e greu. Te simți frustrat, te simți încolțit, neputincios dar nerăbdător să treci de această primă etapă. Partea bună e că atunci când valurile se opresc și marea se liniștește, o să realizezi ce bine ți-a prins călătoria pe timp de furtună.

Sursa foto: arhiva personală

March 17, 2015

Când simți că nu mai poți, mai fă un pas!

Astăzi, privindu-i pe copii cum jucau un joc în limba engleză, mi-am adus aminte de cum a început totul; de cum m-am angajat și cum am […]
January 15, 2015

Mi-a intrat Neptun în casă

De când a început anul, sunt bombardată de tot felul de voci hotărâte care-mi spun că Neptun, stăpânul zodiei mele, a intrat în casa mea și […]
January 7, 2015

Azi nu mă plâng

M-am trezit zilele trecute că semănam cu una din mămăițele acelea, care stau rezemate de poartă și se plâng de toate cele. Ba că nu le-a […]
December 21, 2014

Devenim mai dependenţi, mai leneşi sau mai răi?

Deşi la momentul apariţiei facebook am încercat să mă împotrivesc, chiar mi-am şters  de vreo trei ori contul şi dacă n-aş administra vreo 4 pagini – […]