Presupun că am avut dintotdeauna fascinația aceasta pentru mare. Cel puțin așa îmi aduc aminte. O întindere imensă de apă, misterioasă, atrăgătoare, uneori calmă și senină, tandră ca o mireasă tânără, alteori pasională și neliniștită ca o amantă geloasă. Te cheamă, te ademenește, te roagă să pășești ușor în apele ei dătătoare de viață, ca să te spele de suferință, ca o mamă bună, a noastră a tuturor. Cu formele ei atât de variate, când lecuitoare, salvatoare, când necruțătoare, aducătoare de moarte și pagube, e întruchiparea cea mai firească a ying yang-ului.

Am văzut marea în toate ipostazele ei, e drept cel mai des vara, alături de soarele puternic și nisipul încins, dar și toamna cu vânt năprasnic, iarna lângă zăpadă, parcă posomorâtă și singură, primăvara devreme, rece și gri.

Pe același loc al fascinațiilor mele se află cerul. Îmi inspiră aceeași stare de mister, de bine, de nesfârșit, de creație primordială. Și spre deosebire de mare, nu îmi inspiră frică, ci doar vis, zbor, libertate. Prin îmbinarea celor două, am găsit un nou obiect fascinant, soarele și rotația pământului: răsăritul și apusul la mare. Desigur, orice apus sau răsărit e frumos, oriunde te prinde, dar la mare totul prinde un contur unic, de spiritualitate.

De câțiva ani, avem obiceiul, fiind la Marea Neagră să ne trezim la 6, să adunăm bezmetici prosoapele și să pornim tăcuți, printre strigăte de pescăruși, spre litoral. Acolo, nu suntem singuri. Lumea e tăcută, emoționată parcă, și așteaptă cuminte un fenomen atât de firesc, de simplu, de deosebit prin ceea ce reprezintă: o nouă zi, o nouă șansă de a face lucrurile mai uman, speranță proaspătă, bucuria că am fost iertați.

Încet, ca prin vis, un glob rotund și roziu se ridică dintre apele reci, albăstrii. Urcă treptat, odată cu emoția. Somnul dispare, iar când urcarea e completă, totul se schimbă. Începe forfota, cerul e senin, marea e argintie, soarele încălzește. Magia a trecut.

Îmi doream mult să prind și un apus la mare, dar cum la Marea Neagră la noi, soarele doar răsare din mare, am avut fericirea să prind unul la Atlantic. Am lucrat o lună vara trecută în Cap Ferret, cam la o oră de Bordeaux, Franța. Nu vă spun că practic locuiam la doi pași de plajă, departe de semnal la telefon sau internet, cu fructe, legume și înghețată proaspătă, cu plimbări lungi prin micul orășel care se vrea un viitor Saint Tropez, cu scrisori de dragoste și cărți în engleză, cu ziare în spaniolă și baghete rumene și crocante.

Eram deja de o săptămână în Cap Ferret când m-am hotărât că termin tot ce am de făcut mai repede și să mă duc să văd apusul. În Atlanticul năbădăios, uneori calm spre extazul celor mici, altor văluros spre eterna recunoștință a surferilor, limpede, imens, veșnic în mișcare.

Am lăsat totul și la fix ora 9 am pornit spre plajă, grăbită, emoționată, parcă îmi dădusem întâlnire cu un iubit. Am ajuns și m-am așezat pe nisip, fără să mă sinchisesc de nimic și am început să privesc tăcută, ca la teatru. Cerul era roziu, moviu, oarecum aurit în jurul norilor, iar soarele aproape roșu. Atlanticul tăcut, negricios, în reflux. Am privit extaziată cum, pe măsură ce soarele cobora îngâmfat ca un rege, se schimbau culorile cerului și ale oceanului.

Mă uitam atent, ca să nu pierd nici un detaliu. Nu am avut cu ce face fotografii, dar imaginea mi-e întipărită în minte și inimă. Apoi, oarecum subit, grăbit, soarele a dispărut complet după întinderea de apă, acum și mai negricioasă. Cerul păstra unele nuanțe pastelate chiar deasupra apei, dar în spatele meu, era complet bleumarin, pătat cu mici diamante, încununat de luna rece, radiantă, frumoasă.

Am simțit că am să plâng, apoi să râd, că vreau să aplaud frumusețea și să cer iertare că m-am îndoit. M-am ridicat și mi-am lăsat pașii să urmeze drumul înspre Ocean. Am pășit ușor până la el și am simțit apa caldă, de vară. I-am mulțumit pentru frumosul spectacol oferit și am plecat încet, ispășită înspre casă. Am adormit beată de frumos, nu înainte de a scrie într-o scrisoare totul, ca să împart și altuia din răsfățul, din bucuria mea.
Mi-aș dori să trăiesc la mare, să văd în fiecare zi apusul. Să-l văd, să-l simt, să-l iubesc!

Voi aveți vreun răsărit/apus preferat?

March 3, 2011

Răsărit la Marea Neagră. Apus la Atlantic…

Presupun că am avut dintotdeauna fascinația aceasta pentru mare. Cel puțin așa îmi aduc aminte. O întindere imensă de apă, misterioasă, atrăgătoare, uneori calmă și senină, […]
March 2, 2011

Azi merg la târg de carte

Îmi place mult să citesc, aproape orice și oriunde, de pe cărți noi, vechi sau împrumutate, în engleză, română sau spaniolă. Deși apreciez tehnologia de care […]
February 28, 2011

Azi citesc basme!

Oamenii simpli, cu inima curată sunt mai fericiți decât cei care, veșnic nemulțumiți, își complică viețile într-o suită de nefericiri auto-induse. Așa vreau să mă bucur […]
February 25, 2011

Azi merg la concert

Cred că fiecare dintre noi are un cântăreț sau o trupă preferată. Dacă nu, măcar un gen muzical care te face să te bâțâi pe scaun […]