Mie aeroporturile îmi dau o stare de visare, de optimism tâmpit. De câte ori intru pe ușa cu senzori de la plecări, mă invadează senzația că ceva frumos mă așteaptă: oameni, locuri, iubiri, apusuri, surprize pentru papilele mele gustative și amintiri presărate cu melancolie. Uneori am plecat îndoită, tristă pentru ceea ce lăsam în urmă, dar ajutată de optimismul menționat mai sus, mă gândeam deja la întoarcere. Alteori, nu mai aveam răbdare să ajung la avion și să las în urmă pista aglomerată. Uneori, am cunoscut oameni drăguți, alteori am ales să rămân cu mine și să meditez.

Prima dată când am zbrurat, mi-am urmat pașii emoționați prin aeroport, cu nervii încordați și ochii în toate părțile. Apoi, nu mi-a venit să cred cât de ușor a fost totul. Unora nu le plac aeroporturile pentru că sunt aglomerate, cozile interminabile, așteptarea enervantă. Dar nu este loc mai plin de culoare, de diversitate, de diferite stări și trăiri precum aeroportul.

E interesant să te așezi comod pe un scaun și să privești trecătorii, unii se grăbesc, cu expresii disperate pe chip, alții merg alene, tastând sau citind dintr-o carte, copiii aleargă, mamele și ele după ei, ofițerii se plimbă intimidant cu pistoalele la șold și pe tine te apucă o criză de râs pentru că îți imaginezi cum ar fi să mergi la un nene din ăla 2 pe 2 și să începi să dansezi, cântând ainț, vai, polițai

Surprinzi frânturi de conversație, faci concurs de ghicește limba sau zona de unde vin cei de pe lângă tine, mai întâi după trăsături și îmbrăcăminte, apoi după accent. Și câte se pot întâmpla la aeroport!

Cel mai amuzant (oarecum creepy) a fost când am ajuns la Stansted (Londra) la 3 dimineața, toate magazinele erau închise, iar în zona de plecări, lumea dormea pe jos sau pe scaune (cei norocoși) de ziceai că ești într-unul din filmele alea cu Apocalipsa zombie.

Cel mai penibil a fost când m-au pus să desfac geanta ca să scotocească doar să își dea seama că acul pe care îl vedea era de fapt cel de la broșă. Sau de fapt, a fost atunci când am fost percheziționată în văzul lumii, pipăită așa, ca să țin minte. Sau poate atunci când am fost singurii ținuți la vamă să ne verifice documentele pentru că de, în fiecare lună alegem o țară, iar luna asta e România. Nu zâmbiți ofițerilor, că nu e glumă. Vreo 3% vor zâmbi înapoi (dacă ești în Irlanda sau în Germania), dar mai bine să nu te riști.

Cel mai bine e ca până să ajungi la control, ți-ai scos deja cureaua, cizmele, ceasul, broșa, lichidele și laptopul din geanta și aștepți cuminte să treci pe sub poarta aia țiuitoare, rugându-te să nu te mai pipăie tanti. Ca și tip, așează-te la coadă în spatele asiaticilor, sunt foarte eficienți, celor mai în vârstă, pentru că, deși se mișcă mai greu, e puțin probabil să creeze întârzieri legate de conținutul bagajelor. Niciodată în spatele familiilor cu mulți copii.

Ultima dată am pățit-o cu escala prea scurtă și era să pierdem avionul. Unde mai pui că se dăduse o alertă de bombă și zona (singura) prin care puteam ajunge la terminal era blocată. Și așa ne-au ținut acolo 10 minute cu ochii lipiți de ceas. Apoi fugi vreo câțiva kilometri prin aeroportul ăla imens din Frankfurt ca până la urmă să aștepți autobuzul. Ei, toate bune și frumoase, l-am prins. Dar nu și bagajele noastre, care au sosit la destinație 3 zile după noi. Nu vă mai spun cum arăta cozonacul din bagaj.

Așadar, abia aștept următoarea dată când voi zbura, aeroportul mă așteaptă!

sursa foto: arhiva proprie

August 17, 2012

Pe aripile vântului

Mie aeroporturile îmi dau o stare de visare, de optimism tâmpit. De câte ori intru pe ușa cu senzori de la plecări, mă invadează senzația că […]
August 15, 2012

Jumătate de veac plus încă un deceniu

Tata a împlinit la sfârșitul lui iulie 60 de ani. Bucurie mare pentru întreaga familie și mai ales pentru fetele lui, care au făcut cum au […]
August 14, 2012

Azi hrănesc rățuștele

Ei bine, obiceiul acesta l-am deprins în timpul locuirii mele la Dublin, când îi duceam pe cei mici în parc să ”feed the ducks”. Mă bucuram […]
August 9, 2012

La mare, la Eforie. Nord.

Cred că v-am mai povestit eu despre dragostea mea pentru mare. Deși m-am născut tare departe de ea și am văzut-o pentru prima dată la 15 […]