Mă uitam la ceas din 5 în 5 minute. Nu mai aveam răbdare. Ceea ce nu spune multe despre mine, cea mai nerăbdătoare persoană pe care o cunosc. Vroiam să aterizăm odată și încercam din răsputeri să mă concentrez pe ultimele rânduri din Paula a lui Isabel Allende ca să îmi distrag atenția. A funcționat, pentru că am aterizat fără să îmi dau seama și am privit pe geam nepăsătoare doar ca să realizez că am ajuns. Acasă, după un an.

Un an care a trecut uneori repede, alterori la pas, cu griji și bucurii, cu surprize și împliniri, dintre cele mai neașteptate. Un an diferit, pentru că am locuit într-o societate civilizată și relaxată, oarecum apatică, la care m-am adaptat nițel.

Aici nu se urlă pe stradă decât dacă ești un adolescent amețit vineri seara, aici nu sunt cerșetori și câini vagabonzi, aici nu se împinge lumea nicărieri, nu se stă la coadă, aici lumea e inocentă și liniștită. Pentru că viața e bună.

Acasă, m-am izbit din plin de urlete, înjurături, nemulțumiri, scandal pe stradă, scandal la televizor, trânteli politice și stres, priviri triste și supărate, suspicioase. Dar am văzut și oameni cu bani mulți și educație puțină, mașini luxoase și lume nepăsătoare la terase. Încă puțin și ajungem să separăm societatea ca brazilienii.

Nu e ca și cum nu știam. Doar de acolo am plecat. Dar mi s-a părut atât de vie diferența, încât m-a întristat faptul că nu facem nimic cu potențialul pe care îl avem. Ca oameni, suntem la fel de plin de calități ca și cei de aici. Aș îndrăzni să spun că suntem mai plini de calități decât ei și mă tot gândesc cât de multe am putea face dacă ne-am dezvolta într-un context diferit.

Mi-e ciudă pe noi că ne mulțumim cu situația în care trăim, deși ne plângem constant, mi-e ciudă de tâmpeniile pe care le înghițim zi de zi de la televiziuni, de resemnarea prostească că ”suntem cu 100 de ani în urma Europei”, de lipsa de vise.

Nu mă deranjează lucrurile care ne lipsesc sau tehnologia prezentă peste tot în alte țări, oportunitățile. Ce mă deranjează e atitudinea oamenilor. Îmi iubesc țara dintr-un sentiment prostesc de acasă și mă întorc pentru că acolo e esența mea, de care nu mi-e rușine, e limba pe care o vorbesc pe nerăsuflate, e grătarul făcut în pădure, e mâncarea bună și proaspătă, e credința, e frumusețea oamenilor, e încă libertate.

Nici nu vreau să fie ca aici, să ne standardizăm, să ne aliniem unor idei și concepte pe care le-a visat un deștept într-o noapte, să ne pierdem în goana după bani și în consumerismul egoist de aici, să nu mai avem identitate sau nimic sfânt, să ne declarăm ca aparținând unei biserici doar ca să fim îngropați în cimitir, să fim sinceri cu noi și cei din jur doar când ne îmbătăm, să ne fie frică de a lua angajamente și asuma responsabilități, să trăim absenți de luni până vineri, crezând că spiritualitate înseamnă să ai un cristal pe birou, să fim rasiști, deși ascundem asta cu cea mai mare înverșunare, să lăsăm copiii liberi, fără noțiunea de disciplină, să trăim anxios și să ne pregătim de Crăciun din octombrie.

Încet, încet, ne apropiem de modelul acesta de societate, pe care atât îl lăudăm și nu pot decât să mă întreb de ce oare, când deja avem frumusețile care lor le lipsesc?

sursa foto: arhiva proprie

September 13, 2012

Acasă, după un an

Mă uitam la ceas din 5 în 5 minute. Nu mai aveam răbdare. Ceea ce nu spune multe despre mine, cea mai nerăbdătoare persoană pe care […]
September 10, 2012

Azi beau Watermelon Vodka

Organismul meu merită un premiu pentru auto-apărare. Și implicit, unul pentru paranoia. De când mă știu, mi-a fost rău. Dar nu așa, trecător, ci vorba unei […]
September 5, 2012

Azi merg la bazin

Din păcate, nu am cine știe ce abilități de înotătoare. Am luat câteva lecții de înot pe la 10 ani și îmi amintesc cu teroare ziua […]
September 3, 2012

Azi îmi cumpăr pantofi verzi

Ar putea foarte bine fi o metaforă. Verdele, simbol al întineririi, al nobilității, îmi amintește de Crăciun și de copilăria în pădurile de la Vatra Dornei. […]